Nămăieștiul, alături de Cetățuia-Negru Vodă și Corbii de Piatră, face parte din triunghiul de mănăstiri rupestre ale Argeșului. Dar cine se așteaptă la un mare mister nu va găsi aici decât lumină și cuminte așezare. Însă, pentru că și cele din lumină adesea se descoperă doar inițiaților, am avut-o călăuză pe maica stareță Lucia Nedelea. Aceasta ne-a evocat câteva vieți pilduitoare de ieri și de azi care se leagă de această mănăstire musceleană și astfel ne-a luminat adevărata taină de la Nămăiești.
Deși prima atestare documentară datează de la 1543, se crede că mănăstirea s-a ridicat pe vremea lui Negru Vodă (secolul al XIII-lea d.Hr.), după ce trei păstori au avut același vis în timp ce dormeau deasupra grotei. Printr-un puț natural, au coborât în sânul stâncii, unde au găsit veghind o veche icoană a Maicii Domnului. Se spune că ar fi fost pictată de Sfântul Apostol Luca și lăsată aici de Sfântul Apostol Andrei.
Maica cu grad de comandant și dar profetic
Când viitoarea stareță Lucia Nedelea a intrat în mănăstire, o măicuță a prezentat-o legendarei maici Mina Hociotă, veterană decorată a două războaie mondiale: „Măicuță, fata aceasta este din sat de la mine! Vă rog să o binecuvântați, să rămână în mănăstire!” Maica Mina, care avea atunci 74 de ani, a zis: „Să o binecuvânteze Dumnezeu să rămână în mănăstire și să ajungă stareță!” Zicerea avea să se împlinească în 1994, când maica Lucia i-a urmat la stăreție maicii Onufria Scarlat.
Maica Mina se bucura de un enorm respect, inclusiv din partea autorităților comuniste. S-a numărat printre puținele persoane decorate și de regele Ferdinand cu Ordinul Național „Steaua României”, dar și de guvernul din 1968 la jubileul luptelor de la Mărășești. Doar trei femei au primit „Steaua României”: Smaranda Brăescu, prima femeie-parașutist, Ecaterina Teodoroiu, Eroina de la Jiu, și maica Mina Hociotă. Ca și Teodoroiu, maica Mina a primit și ea gradul de sublocotenent al Armatei Române.
Era o combinație uimitoare de inteligență și bărbăție: consătenii din Săliștea Sibiului și-o amintesc ca pe o elevă strălucită și mai spun că ducea caii la păscut călărind „pe deșelate”. A plecat în Vechiul Regat, ca să facă școala în limba română. După ce s-a călugărit în 1910 la Văratic, în 1915 și-a luat atestatul de asistență medicală primară, iar anul 1917 a găsit-o înrolată ca voluntar, culegând și îngrijind răniții din „Triunghiul Morții” (Mărășești-Mărăști-Oituz). A fost rănită grav la un picior, pe care era să-l piardă.
În 1923, maica Mina s-a stabilit la Mănăstirea Nămăiești. În 1932 a absolvit, cu binecuvântarea Patriarhului Miron Cristea, o școală superioară de medicină. În cel de-al Doilea Război Mondial a slujit la un spital din Câmpulung. Activitatea ei, ca și a altor românce, în frunte cu regina Maria, vorbește despre darul femeii de a oferi grijă jertfelnică aproapelui.
Meșteșug ridicat la rang de artă
Un alt dar al femeilor este răbdarea, iubitoare de frumos, cu care știu să împodobească tot ce le înconjoară – mai ales straiele populare, prin care modestul meșteșug al cusutului este ridicat la rang de artă. Cu războiul de țesut și acul, Mănăstirea Nămăiești a creat un costum național premiat cu medalia de aur la Expoziția Internațională de la Paris din 1889.
În secolul următor, tradiția s-a reînnodat prin maica stareță Lucia Nedelea, care a învățat cusutul de la bunica ei, Ileana. „Eram copil și dânsa toată ziua mă punea să cos. După ce îmi desena o floricică și o coseam cu arnici pe pânzică, o făcea spălător de vase. Îi spuneam: «Bunico, de ce trebuie să cos și nu pot și eu să mă joc cu copiii?» Ea îmi răspundea: «Lasă, mamă, să se formeze mânuța!»”, își amintește maica stareță. La doar 15 ani, când a intrat în mănăstire, tocmai se întârziase livrarea unor produse către o cooperativă. Tânăra a intrat la războiul de țesut la nouă dimineața și până seara a lucrat două vâlnicuțe, pe care le-a încheiat în „cutișoare”, cu o bandă cu model și le-a călcat. Erau gata de îmbrăcat. „Ce bucuroasă a fost măicuța stareță Onufria Scarlat! Aceasta i-o datorez bunicii Ileana”, își amintește actuala stareță.
Și, pentru că tradiția cusutului este atât de veche și vie în zonă, maica Lucia Nedelea i-a dedicat un muzeu: „În 2011, m-am dus la mama, în satul meu natal de lângă Târgoviște, și i-am spus că voiam să fac la mănăstire un muzeu al portului popular”, povestește maica stareță.
Doamna Maria, mama sa, care anul acesta împlinește 88 de ani, a scos lada de zestre și s-a despărțit cu voie bună de minunatele costume vechi de peste 100 de ani moștenite de la preotul și prezbitera care au crescut-o de suflet pe Ileana, mama ei și bunica maicii starețe. La zestrea mamei Maria s-au adăugat alte piese, printre care costumul premiat la Paris cu aproape 130 de ani în urmă și două costume lucrate de mama poetului George Topîrceanu, Paraschiva. Aceasta a fost numită de Ministerul Culturii Mare Maestră în arta țesăturii. În total, s-au strâns peste 200 de piese, din care în muzeu au încăput doar puțin peste 100.
Maica stareță ne explică meșteșugul: „Aici e ajur: scoate câteva fire din pânză, lasă câteva și tot așa... rămân niște pătrățele libere pe care se face cusătura. Iar aceasta este o ie cusută de străbunica, are peste 160 de ani. Pânza de casă, țesută în război, se croia și se încheia cu o „cheiță”. Țesea mânecile separat, piepții separat, spatele separat, apoi le încheia”. Aflăm și despre „cusătura pe gras” (punct „persan”, sau „flaușat”): se coase pe dos cu un ac care are urechea în vârf. „Iar aceasta este o ie pe care mi-o amintesc de când eram acasă și-mi spunea bunica că a fost vopsită natural cu frunză de nuc. Pânza este marchizet, atât de fină, încât te întrebi cum o țeseau și cum o coseau”, mai spune gazda noastră.
O eroină smerită
Chiar în timp ce vorbim, doamna Maria, generoasa donatoare a celor mai multe costume din muzeu, se pregătește să treacă prin a doua operație de șold. Maica stareță îi face un portret tandru: a trăit greu, a muncit enorm. Nu se vaită nici de durere, nici de cald, nici de frig. Deși delicată și îndrăgită de toți, e tare ca diamantul. A născut șapte copii, dintre care trei - maica stareță și alte două surori după trup – sunt călugărite la Nămăiești; iar fata cea mică, Minodora, s-a căsătorit și a născut și ea opt copii. Doamna Maria are o vorbă: „Mulțumesc Domnului Sfânt/ Că mă ține-așa cum sunt!” Nu i-e frică de moarte – probabil și fiindcă în urma ei rămân atâtea vieți de copii și nepoți.
Cei mai mulți pelerini care calcă pragul mănăstirii vin să ceară la străvechea icoană a Maicii Domnului darul nașterii de prunci. Mulți îl primesc și se întorc cu mărturiile vii ale minunii: cel mai adesea, acestea sunt fetițe botezate cu numele de Maria. Poate că prin ele pronia divină se îngrijește să dea României alte mame destoinice, după chipul Maicii Domnului.
Așa se vădește rostul nașterii trupești: de a fi treaptă spre nașterea duhovnicească, nașterea de sus, pentru Împărăția lui Dumnezeu.
Mănăstirea de maici de la Nămăiești este vestită prin faptul că aici a trăit maica Mina Hociotă, unul dintre eroii români ai ambelor războaie mondiale. Aici însă au viețuit și viețuiesc maici care în felurite moduri se străduiesc să trăiască eroic războiul nevăzut al luptei pentru apărarea sufletului propriu și al aproapelui și „cucerirea” Împărăției Cerurilor.
