Biolog ca formare, dar intelectual de o anvergură ce a depășit cu mult frontierele de mentalitate ale epocii în care a trăit, Nicolae Leon (1862-1931) a fost una dintre personalitățile care au marcat medicina românească. A înființat, la Iași, primul laborator de parazitologie din România, contribuind la prevenirea și combaterea unor maladii care devastau comunitățile din acea perioadă. Despre contribuțiile esențiale pe care le-a avut ca profesor, cercetător și publicist am discutat cu Richard Constantinescu, iatroistoriograf, titular al disciplinei Istoria medicinei și coordonator al Centrului Cultural „I.I. Mironescu” al Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași.
Cuza, Carol I, Ferdinand, continuitate spre unitate
Plămădită încă de la început de veac 19, ideea de unitate a traversat secolul cu ajutorul unui vector - generația pașoptistă. Cultivată pe teren fertil, aceasta a produs efecte începând cu momentul 1859 și culminând la 1918. Despre pregătirea unirii, despre momentele și oamenii care au făcut posibilă întregirea țării, ne-a vorbit istoricul Ionuț Nistor, conferențiar la Catedra de Istorie contemporană a Universității „Al. I. Cuza” din Iași.
Ideile care au fost expuse la 1848 au germinat înainte. Dar atunci au căpătat un sens articulat și politic. Este, de fapt, vorba despre o generație care a purtat aceste idei până spre începutul secolului XX.
În Cuvântul introductiv la cursul de Istorie Națională, pe care l-a rostit, în 1843, la Academia Mihăileană din Iași, Mihail Kogălniceanu a dat una dintre cele mai frumoase definiții ale patriei: „Departe de a fi părtinitorul unui simtiment de ură către celelalte părţi a neamului meu, eu privesc ca Patria mea, toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte, şi ca istoria naţională, istoria Moldaviei întregi, înainte de sfâşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania”. Deci, asta însemna la 1843 ideea de patrie, ca un preambul al ideii de unire. Iar Kogălniceanu a fost revoluționar, apoi ministru, prim-ministru, om care a trăit până în 1891, a parcurs tot secolul.
În legătură cu argumentele din epocă, tot Kogălniceanu spunea foarte frumos, în 1848, că „unirea este cheia de boltă a edificiului național”. Și, dacă ne gândim la ceea ce a urmat, inclusiv ideea de independență a fost subsumată celei de unitate. Trebuie să avem în minte harta Europei de atunci. Principatele Române erau foarte mici în comparație cu giganții vecini - Imperiul Rus, Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman. Cred că a fost o nevoie politic resimțită de a strânge rândurile, pentru că doar în această idee de unitate statele române puteau căpăta putere, consistență, pentru a putea coagula un program politic, un program național, social, economic.
În deceniul V al secolului al XIX-lea, societatea românească era în mare majoritate analfabetă și lipsită de proprietate. Deci, fără spirit civic, nu era o populație care participa la actul de guvernare. Nu era nici informată, pentru că elita nu cerea votul populației, deci n-avea de ce să dea socoteală. Între elite și mase exista o distanță foarte mare. Să nu uităm că abia atunci avusese loc dezrobirea țiganilor. De-abia spre Primul Război Mondial se formează ceea ce azi numim opinie publică.
Ideea de unitate a fost o creație a elitei și a intrat în conștiința publică treptat. Un rol important l-a avut mai ales elita culturală. Nicolae Iorga, de exemplu, s-a dus către românii din Ardeal și le-a vorbit despre unitatea poporului român, despre proiectul național. La fel și Octavian Goga. Elita culturală a preluat, așadar, acest mesaj, dinspre elita politică și l-a transmis mai pe înțelesul oamenilor.
Toate statele din zonă au avut un proiect maximal: și grecii, și albanezii, și bulgarii. Azi ne cam ferim de sintagma „România Mare”, pentru că i se poate imprima o dimensiune expansionistă, în sensul în care intri în „spațiul vital” al celui din vecinătate. Istoriografia a mers pe ideea „României întregite”, tocmai pentru a evita această sintagmă, care poate avea conotații, poate stârni dezbateri sau poate ridica semne de întrebare asupra procesului de expansiune dincolo de anumite granițe.
Sintagma este, de fapt, un produs istoriografic. A circulat ca idee, în anumite medii; a fost o construcție intelectuală care s-a impus treptat, dar mai ales plecând de la scrisul istoric, de la presă, și a ajuns apoi în conștiința omului simplu.
Ar fi interesant acum, la 100 de ani distanță, să-i întrebăm pe oameni cum ar defini România de la 1918? „România Mare”? „România întregită”? Nici azi nu cred că românii au o noțiune clară în privința asta; o pot evalua doar prin comparație cu îRomânia mică”, de dinainte.
Ideea de unitate, menținută vie de pașoptiști
Ideea a fost menținută de oameni, de aceiași oameni. Rolul domnitorului Cuza și apoi al suveranilor Carol I și Ferdinand, paradoxal, a fost poate mai puțin important decât cel al unor oameni politici. Pentru că din postura de domnitor, de suveran, nu aveai suficiente mijloace politice pentru acțiuni concrete. Dar faptul că a existat aceeași generație pașoptistă, care s-a manifestat, în marea ei parte, până spre Primul Război Mondial, a asigurat continuitate. Vechii pașoptiști au crezut în aceleași idealuri și la 1900.
Carol I a contribuit, la fel ca și Cuza, la procesul de unificare teritorială de după unire. Până spre Primul Război Mondial, el a construit aproximativ 3.000 de kilometri de cale ferată, legând toate cele trei provincii: Moldova, Țara Românească și Dobrogea. După unirea Dobrogei, la 1878, proiectul major al lui Carol a fost construirea Podului de la Cernavodă.
Asta însemna construcție statală - consolidarea unirii prin infrastructură, printr-un just echilibru între provincii, încercând să reducă decalajele.
Iată, deci, marele merit al lui Carol I. Azi ni se pare puțin, deși este foarte mult prin comparație cu ce n-au făcut cei de astăzi. Carol și-a dat seama de faptul că două țări, chiar dacă au o limbă comună, un trecut similar, sunt locuite de o populație înrudită, trebuie legate intim: social, economic.
O conștiință comună, conștiința de a trăi în același spațiu, se construiește greu.
Unirea nu înseamnă doar administrație sau legi comune, ci mai ales un proces care trebuie să adune oameni. Dacă oamenii nu simt că sunt parte a aceluiași spațiu, a aceleiași patrii, atunci nu putem vorbi despre unire; rămâne o creație artificială.
Din punctul meu de vedere, principiile wilsoniene nu au avut efect direct asupra voinței de unire a populației. Au avut impact doar la nivelul principiilor generale, în cadrul Congresului de Pace, ca Marile Puteri să accepte principiul autodeterminării ca principiu de bază în noua organizare postbelică. Oamenii politici trebuiau să gândească noua Europă și din perspectiva acestor drepturi. Dar principiile wilsoniene au permis și recunoașterea Unirii de către Marile Puteri, în cadrul Conferinței de Pace.
Și, dacă tot am vorbit despre principiul autodeterminării, trebuie spus că tot în 1917 și Lenin a lansat principiul autodeterminării popoarelor, pentru a stimula populațiile neruse, periferia Imperiului Rus, să rămână într-o utopică federație rusă sau panrusă. Din acest motiv, elita politică românească din Basarabia, până în ianuarie 1918, nu a mers foarte puternic pe ideea unei uniri cu România, ci mai întâi s-a proclamat independența; basarabenii au fost prinși în acest miraj al unui loc al lor într-o mare federație rusă. Numai că ucrainenii au spus același lucru și au făcut presiuni ca Basarabia să fie parte componentă a Ucrainei. Atunci și-au dat seama că din partea bolșevicilor nu este decât discurs, că Ucraina devine primejdioasă și s-au reorientat puternic către perspectiva Unirii cu România.
În tot secolul acesta scurt, așa cum e numit secolul XX, pentru România anul 1918 a fost anul de grație, anul cel mai fericit din istoria acestui secol. După acest an au urmat greutăți crunte: momentul 1940, cedările teritoriale, intrarea României în război, regimul comunist. Pur și simplu n-au mai fost ore astrale pentru români.