Ziua comuniunii tuturor sfinților români

Prezența în calendar a Duminicii Sfinților Români, imediat după cea a Tuturor Sfinților, este un lucru firesc, cu care ne-am obișnuit. Poate și pentru faptul că au trecut deja 26 de ani de când Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în iunie 1992, a considerat potrivită prăznuirea în mod special a tuturor rugătorilor în fața Preasfintei Treimi, știuți și neștiuți, născuți în poporul român. Iconografia și imnografia sfinților români au cunoscut în ultimii ani o amploare nemaiîntâlnită, semn al credinței, comuniunii și evlaviei poporului.

Pomeniri generale ale unor sfinți locali, care au aparținut în viața lor pământească unui anumit popor sau au trăit într-un anumit teritoriu, sunt întâlnite de multe ori în calendare.

Istorie

O astfel de sărbătorire a inițiat Sfântul Nicodim Aghioritul, în secolul al XIX-lea, statornicind ca în a doua duminică după Pogorârea Sfântului Duh, în Sfântul Munte Athos, să fie prăznuit Soborul Tuturor Sfinților Athoniți. Sfântul Nicodim este cel care a compus și textul slujbei acestor nevoitori.

Probabil că, după acest model, în majoritatea Bisericilor Ortodoxe Autocefale, duminica imediat următoare celei a Tuturor Sfinților este consacrată pomenirii sfinților locali. Bunăoară, în Biserica Ortodoxă Rusă, ea se cheamă „Duminica Tuturor Sfinților care în pământul Rusiei au strălucit”.

În Biserica noastră, instituirea unei astfel de sărbători a fost posibilă doar după căderea regimului comunist. Atunci, în 1992, au fost canonizați mai mulți sfinți români.

„Având încredințarea că în afara celor pe care îi cunoaștem și care sunt înscriși în calendar sunt și mulți alți fii ai poporului român care au ajuns la măsura sfințeniei și având modelul altor Biserici-surori, Sinodul Bisericii noastre a hotărât ca duminica aceasta să le fie consacrată tuturor acestora. Prezența Duminicii Sfinților Români nu trebuie privită ca o manifestare a unui naționalism exagerat. Ea este o ofrandă pe care o aducem celor mai frumoase daruri ale Duhului Sfânt care au rodit vreodată pe pământ românesc. În același timp, este și o încurajare pentru ca fiecare dintre noi să-și dea seama că are posibilitatea să ajungă la sfințenie și să se alăture celor pe care îi prăznuiește cu atâta dragoste și recunoștință”, ne-a spus părintele asist. dr. Silviu Tudose de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București.

Imnografie

Într-o cântare din canonul Utreniei Duminicii Sfinților Români mărturisim că „nu este o cunună mai de preţ, nici laudă mai mare adusă neamului nostru decât cununa cetelor de sfinţi odrăs­liţi de aceste meleaguri pe care Hristos o aşază pe creştetul nostru, împărtăşindu-ne de slava cea nepieritoare de care şi ei se bucură în cer, chemându-ne pe toţi să cântăm: Tineri, lăudaţi, preoţi, binecuvântaţi şi cu toţi preaînălţaţi pe Hristos, Dumnezeul nostru în veci!”.

„La această mărturisire ar trebui, poate, să ne gândim fiecare dintre noi, mai ales acum, când trăim momente de bilanț pentru neamul românesc. Conștienti­zând că darul cel mai de preț pe care îl avem este sfințenia, și nu ambițiile personale, am reuși cu siguranță să fim mai puțin dezbinați și ne-am bucura mai mult că trăim aici și facem parte din același popor”, a evidențiat părintele Silviu Tudose.

Iconografie

De asemenea, iconografia sfinților români a cunoscut în ultimii ani o amploare nemaiîntâlnită. Bisericile ridicate în ultimii ani și hramurile variate pe care le-au primit, adeseori ale unor sfinți români sau cu sfinte moaște în țara noastră, canonizările recente, comemorarea unor voievozi și ierarhi la nivelul Patriarhiei Române au fost, toate, prilej pentru dezvoltarea unei noi iconografii, cea a sfinților români.

Dar cum s-a definit aceasta? Despre modul în care se face selecția tematică, despre amplasarea și integrarea respectivilor sfinți în programul iconografic de ansamblu și despre felul în care au fost portretizați ne-a vorbit maica Atanasia Văetiși, istoric de artă, autor al mai multor articole și intervenții publice cu privire la arta bisericească contemporană, care a subliniat faptul că cel mai la îndemână este pentru pictori să aleagă sfinții cei mai cunoscuți și al căror cult are o mai mare amploare, să îi înșire în registrul de jos al pronaosului sau în pridvor, în reprezentările standard (în picioare, bust sau medalioane, după cum o permite spațiul), cu atributele lor caracteristice: cruce pentru mucenici, veșminte arhierești și Evanghelia pentru ierarhi, culion și rasă pentru cuvioși. „Sunt puțini pictorii care au ieșit din această abordare repetitivă, comună și accesibilă, o abordare care multiplică de fapt logica Erminiei: câteva trăsături portretistice și atributul standard. Căutările și răspunsurile lor în ceea ce privește iconografia sfinților români este cu atât mai merituoasă, cu cât presupune o depășire a simplei copii, presupune de fapt o asumare reală a temei. Am două exemple pentru aceasta: Grigore Popescu (n. 1945) la biserica nouă a Mănăstirii Lainici și Ioan Popa (n. 1975) la Biserica Sfinților Brâncoveni și a Sfinţilor Ioan din Alba Iulia. Cel dintâi a construit o frescă a isihasmului românesc în pridvorul de la Lainici, integrând în scene narative complexe numeroși sfinți români; ei au atribute caracteristice, dar și detalii originale de costum, fizionomie, au alături indicii istorice (datări, inscripții cu conți­nut istoric), care îi plasează într-un context. Sunt parte a unei istorii pe care au scris-o prin viața și exemplu lor, nu portrete abstrac­te, înghesuite într-un spațiu dat, eventual cât mai multe la număr, pentru a împlini cererile unui comanditar și nevoile unui buget. Aceeași abordare creativă, originală, o are și Ioan Popa la Alba Iulia, chiar dacă programul iconografic și spațiul nu îi permiteau o pictură narativă, selecția și alăturarea sfinților și nu în ultimul rând modul în care le conturează identitatea dovedesc o preocupare pentru temă. El alătură, în Altar, cinului ierarhilor (la rândul său integrat original în tema Împărtășaniei Apostolilor) o serie de ierarhi români, din toate cele trei provincii și care au legătură cu textul Sfintei Liturghii: Sfinții Varlaam al Moldovei, Simeon Ștefan al Transilvaniei și Antim, Mitropolitul Țării Ro­mânești. Împreună cu Ghelasie de la Râmeț, acești ierarhi fac pandant cu Sfinții Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Chiril al Ierusalimului, îndeobște cu­noscuți ca fiind reprezentați în Altar”, ne-a spus istoricul de artă, maica Atanasia Văetiși.

În mod asemănător, în naos, pictorul selectează doar câțiva sfinți români și îi integrează într-o serie complexă, de mucenici, cuvioși, mărturisitori, sfinți cinstiți în Biserica Răsăritului, pe care îi întâlnim în mod obișnuit în programele iconografice bizantine. „Cu alte cuvinte, criteriul apartenenței etnice nu a funcțio­nat ca ceva exterior, aplicat auto­mat, din obișnuință. În plus, modul de individualizare a unor sfinți români arată grija de a depăși multiplicarea la nesfârșit a ace­luiași portret hagiografic; sfintele cuvioase și martire au fiecare câte un atribut în plus, care sugerează un aspect sau altul al viețuirii lor în Hristos”, ne-a explicat maica Atanasia de la Mănăstirea ­Stavropoleos.

Legat de amploarea pe care o cunoaște iconografia în prezent, ar fi de menționat și concursul organizat de Patriarhia Română, Icoana ortodoxă - lumina cre­dinței, care a avut în acest an tema Sfinți români, organizatorii precizând faptul că „icoana ­trebuie să conțină una sau mai multe ­scene din viața sfântului reprezentat”, mai exact să nu fie un simplu portret.

Lucrările premiate au putut fi văzute până în preajma duminicii închinate sfinţilor români, în expoziția organizată în Sala „Europa Christiana” a Palatului Patriarhiei, ce a dezvăluit o aplecare atentă asupra hagiografiei ca suport literar al scenei și o abordare originală, creativă din punct de vedere plastic, tematic și compo­zițional.

Concluzionând, maica Atanasia Văetiși ne-a spus că „în acest mod se conturează o iconografie nouă, dezvoltarea ei fiind o mărturie a evlaviei și a felului propriu de a mărturisi ale iconarului contemporan. Așa cum în imnografie întâlnim tropare de obște, care pot fi cântate, schimbând doar numele ierarhilor, cuvioșilor, mucenicilor, locuitorilor pustiei sau mărturisitorilor, dar și tropare special alcătuite de către imnograf, care valorifică detalii particulare din viața respectivului sfânt, și în iconografie întâlnim ceea ce am putea numi portretul generic al unui sfânt (martir, cuvios sau ierarh), dar și imaginea mai nuanțată și mai complexă a unei iconografii proprii”.

Astfel, evlavia și interesul particular al celui care a pictat sau compus, cultul local, un eveniment istoric sau o comandă din partea ierarhiei, a ctitorului bisericii, a comunității parohiale sau monahale pot fi explicațiile punctuale ale acestor creații iconografice și imnografice noi, dar important este că ele împodobesc, adăugându-se pe rând, de-a lungul secolelor, unui patrimoniu tot mai bogat al Bisericii și că slăvesc în diferite feluri Chipul lui Dumnezeu.