Adevăr versus conștiință

Astăzi tot mai mult noțiunea de credință tinde să fie substituită cu cea de conștiință. Prima are în vedere Adevărul, iar a doua surprinde acțiunea și calitatea morală a faptelor omului în drumul lui spre Adevăr. Din acest punct, libertatea religioasă trebuie să fie asumată în spiritul Adevărului, care este trăit și exprimat de fiecare persoană și de comunitatea de credință pe care o formează și nu doar la nivelul subiectiv al conștiinței fiecăruia. Conștiința individuală trebuie în mod obligatoriu să dialogheze cu conștiința colectivă. Doar atunci ea capătă consistență și valoare de adevăr. În acest sens trebuie să avem în vedere faptul că noțiunile de religie și conștiință nu sunt deloc sinonime și că această realitate interioară poate funcționa cu intensități diferite sau poate să nu funcționeze deloc. La fel cum unele religii nu pun deloc accent pe ideea conștiinței și acest lucru se simte dureros în zilele noastre.

Conștiința face în primul rând apel la religia pe care se fundamentează și nu o poate substitui. Cred că nu este deloc lipsit de interes să reamintesc faptul că Sfântului Apostol Pavel îi revine cu adevărat meritul de a pune în discuție noțiunea de conștiință, declanșând astfel o veritabilă „revoluție a minții omului”. Chiar dacă funcționează ca „un regulator” al relațiilor omului cu lumea și cu Dumnezeu și, într-un fel sau altul, este prezentă în fiecare om, conștiința este prima instanță morală care se pronunță asupra faptelor. Aceasta operează înainte ca fapta să fie săvârșită și lansează o primă judecată morală, dar și după ce fapta s-a consumat, punând un verdict asupra căruia nu va reveni niciodată, oricât de mult ne-am dori.

Aceasta devine realitatea care reclamă nevoia de libertate, de responsabilitate față de viața și integritatea fizică, morală și religioasă a omului. Apelul la conștiință, ca la cea mai subțire realitate a sufletului, după viziunea antropologică a Sfântului Apostol Pavel, ar trebui să fie făcut cât mai des în spiritul adevărului și limpezimii, atunci când dorim să ne consolidăm și mai mult libertățile.

Sociologul spaniol José Casanova vede de fapt libertatea religioasă ca fiind izvorâtă din libertatea de conștiință și exprimă cel mai bine această realitate specifică lumii occidentale. Din definiția dată de Casanova - care este corectă și în perfectă concordanță cu spiritul european - rezultă doza evidentă de subiectivism pe care uneori o presupune conștiința și pe care o poate invoca.

Conștiința este izolată în sfera dreptului la intimitate și viață privată, ea fiind eliminată de sub orice formă de control instituționalizat, fie că este laic, fie eclesiastic. Este foarte adevărat și faptul că judecățile conștiinței, care arată calitatea și limpezimea ei în fiecare moment din viață, vor fi la rândul lor judecate, ca în fața unei veritabile instanțe de apel, doar de către Dumnezeu. Până atunci conștiința ca valoare umană ce contribuie la punerea în practică a libertății religioase nu poate să funcționeze în afara adevărului și fără o grijă și o preocupare spirituală constantă pentru limpezimea și sănătatea ei.

În absența acestor repere care o vor menține în parametrii ei cu adevărat funcționali ea va putea eșua, fără să mai rămână un barometru real al moralității, aducând serioase deservicii libertății religioase însăși.

Recursul la conștiință în detrimentul religiei ca expresie a Adevărului poate aduce în discuția libertății religioase un exces de ­subiectivism. Sociologul american Rick Plaster atrage atenția că „subiectivismul va duce spre o negare a libertății religioase”, ceea ce se pare că se întâmplă deja pe alocuri. Este mai mult decât periculos să modifici acest regim al libertăților doar în funcție de ceea ce dictează conștiința fiecăruia, neavând tot timpul garanția că ea ne arată în permanență adevărul. Concluzia nu poate fi decât una simplă, doar Adevărul poate apăra în mod real libertatea, ­inclusiv pe cea religioasă.