Cât de aproape este Dătătorul de viață...

Crezul, cărțile de cult și învățătura noastră de credință sunt pline de Treime. Semnul celor trei degete ale copilului, puse împreună de mamă la prima rugăciune, îl va însoți de-a lungul călătoriei pe acest pământ, până la însemnarea cea din urmă cu sfânta cruce, la trecerea pragului către veșnicie. Dumnezeu, Cel Unul în ființă și întreit în Persoane, ocrotește cu misterul Său mai presus de fire taina vieții noastre, a fiecăruia dintre cei care facem umbră pământului, după bunăvoința Lui. Dumnezeu este Creatorul, Mântuitorul și Sfințitorul, într-o unitate de lucrare pe care nu o putem înțelege niciodată pe deplin, ci doar în parte, prin contemplarea în rugăciune a dogmei Preasfintei și de viață făcătoarei Treimi. Gândirea noastră și puterea de pătrundere a tainelor sunt dependente de categoriile spațiu și timp, doar credința și libertatea despătimirii ne pot deschide vederea către universul multidimensional al iubirii dumnezeiești.

Privind cu ochii credinței către Tatăl, contemplăm transcendența lui Dumnezeu și distanța metafizică dintre creat și necreat. În Fiul, întrupat la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4), avem iubirea răstignită și înviată. Iisus Hristos înalță umanitatea îndumnezeită la dreapta Tatălui ceresc. Duhul Sfânt se pogoară în lume după Înălțarea Domnului și edifică Biserica, trupul tainic al lui Hristos. Mângâietorul, Duhul Adevărului, cunoaște toate suspinele creației și dă viață tuturor, văzute și nevăzute. „Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem, precum au zis și unii dintre poeții voștri, căci al Lui neam și suntem” (Fapte 17, 28).

De la înțelepții presocratici și până la savanții specializați în neuroștiințe și fizică cuantică, viața rămâne cel mai mare mister al cunoașterii, iar viteza luminii, undă și corpuscul, este o constantă care ne ajută să înțelegem potențialul energiilor din microcosmos și macrocosmos. Blândețea mângâietoare a razelor de soare și energiile uriașe ce pot fi transmise de lumină ne fac să înțelegem, prin analogie, puterea harului divin. Ca o suflare de vânt, prin niște limbi ca de foc, se pogoară Duhul Sfânt la Cincizecime (Fapte 2, 2-3). Ca să lumineze conștiințele cu lumina veșnică a lui Hristos Cel înviat, să aducă unitate și să sfințească sufletele oamenilor. Prin virtute, fructificăm darurile duhov­nicești. Prin păcate, întunecăm chipul lui Dumnezeu din noi. Iar cele mai grele păcate sunt cele împotriva Duhului Sfânt, despre care Mântuitorul, Dreptul Judecător de la sfârșitul veacurilor, spune: „Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta Lui, dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 32).

Despre rugul aprins din Sinai, avem cuvintele Scripturii. Despre flacăra luminii de Paști de la Sfântul Mormânt, cea care nu arde mâinile ce o primesc, avem mărturiile multor pelerini. Harul Duhului Sfânt este lumină, mângâiere și bucurie pentru cei care îl primesc și îl pun în lucrare, iar cei care-l resping își alungă toată bucuria, mângâierea și lumina.

Veacul Bisericii este unul al pocăinței, al luminării și al sfințirii. Fără tehnologii avansate și fără conexiuni de mare viteză, rugăciunea străbate cerurile și ne descoperă într-o ­clipită cât de aproape de noi este „Vistierul bunătăților și ­Dătătorul de viață”. De o astfel de pregustare a Împărăției cerurilor s-au învrednicit încă din viața aceasta trecătoare „de Dumnezeu purtătorii noștri părinți”, rugători fierbinți pentru mântuirea lumii.