Duminica dinaintea Nașterii Domnului (a Sfinților Părinți după trup ai Domnului) Matei 1, 1-25 Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe
Creștinul în raport cu lumea
Lumea în care trăim nu pare să aducă perspective senine pentru Biserică, dar nici pentru aceia care formează - alături de cler - trupul ei mistic, adică mirenii. Provocat să trăiască într-un mediu social care refuză să-și mai recunoască vocația spirituală, mireanul ortodox trebuie să găsească cel mai bine formula de a trăi deplin misterul „cetățeniei lui”, care îl pune în postura de a fi în același timp în istorie, dar și în afara ei, de a aparține lumii, dar și Împărăției cerurilor. De aceea, asumarea unei identități autentice și o poziționare corectă în raport cu lumea, dar și cu propria conștiință, reprezintă pentru mireanul ortodox pariul pentru a trăi cât mai deplin bucata de istorie care îi este dată de Dumnezeu.
Proiectat într-un orizont cultural și tehnologic în care însăși conștiința sa religioasă este supusă unor unde de șoc, mireanul trebuie să fie un martor și un mărturisitor inteligent al credinței sale. El trebuie să știe că tot ce e bun în lume merită să fie respectat și că la adevăr se poate ajunge doar prin dialog și smerenie. A fi creștin înseamnă asumarea provocării de a trăi în lume, dar și de a reuși să nu îi aparții întru totul. Invitația lumii adresată subtil creștinului de a fi întru totul cu ea, de a se plia confortabil pe toate „valorile” și „beneficiile” ei - oferite exclusiv din perspectiva câștigului -, este o ispită de care fiecare trebuie să fie foarte conștient. Nu doar conformismul cald, ci și neangajarea lui în bunul mers al comunității euharistice îi anulează acestuia simțurile etice, transformându-l într-un actor minor pe scena societății și îi pot submina șansa de a mărturisi Adevărul.
Astfel, misiunea pe care mireanul ortodox o are de asumat este aceea de a dori ca, prin ce are el mai bun de oferit, să schimbe lumea în bine și să o ajute să nu își piardă sensul. Un mirean nu trebuie să uite că adevărata lui chemare este aceea de a reforma lumea din interiorul ei, de a o îndrepta prin rugăciune și prin îngăduință și nu de a o judeca și cu atât mai mult de a o disprețui. A te ruga pentru îndreptarea lumii și a fi solidar cu rănile, dar și cu bucuriile ei înseamnă pentru mirean proba adevăratei iubiri creștine a lumii.
Prin faptul că poartă pecetea unei demnități împărătești primită prin Botez, mirenii îmbisericiți sau nu sunt cei care întrupează, alături de cler, Ecclesia. Aceștia exprimă cel mai bine nivelul de conștiință creștină pe care o societate îl are într-un anumit timp al istoriei. Fără conștiința acestei nobleți sufletești, mulți creștini aleg să trăiască într-un orizont spiritual sărăcit, plasați exclusiv în postura de spectatori ai Bisericii și ratează astfel șansa unei viețuiri cu sens. De lipsa acestei conștiințe a demnității și slujirii împărătești a mirenilor este într-o bună măsură răspunzător și clerul, care fie a uitat, fie nu a vrut să facă cunoscut propriilor ei credincioși faptul că împreună formează trupul Domnului și că fiecare are o chemare și un rol în Biserică.
Dacă rămânem ancorați în aceeași logică veche, care vorbește despre mireni şi Biserică, nu cultivăm dialogul necesar care trebuie să existe și rămânem pe mai departe blocați în termenii unui conflict, dominat de neîncredere și de concurență. În această logică unii sunt buni, iar alţii sunt iremediabil răi. Oricât de îmbisericiţi sau nu, mirenii sunt Biserica şi împreună cu clerul deschid perspectivele asupra unui imens câmp de misiune al viitorului. De aceea, primul lucru care trebuie înlăturat este neîncrederea. Biserica trebuie să convingă sincer că nu îşi propune o anexare ideologică a mirenilor, o limitare a libertăţii lor de gândire sau de acţiune în numele unor învăţături, care nu justifică libertatea, ci argumentează puterea.
În Biserică, mireanul trebuie să rămână omul viu, animat de o autentică prospețime sufletească în care Dumnezeu se oglindeşte în spontaneitate, altruism, refuzul materialismului şi, mai ales, în puterea de a surprinde plăcut şi de a se bucura. Acestea sunt calităţi pe care Însuşi Domnul le-a iubit şi le-a lăudat în oameni, care nu de puţine ori I-au trezit la modul real admirația. Mai mult, Biserica trebuie să convingă că mesajul ei vrea să îi ofere creștinului puterea de a alege şi de a avea repere solide şi mai ales de a şti cum să îşi salveze propria libertate în faţa ofertelor „de mai bine” ale societăţii.