Cultura filantropică a Bisericii

În viața Bisericii, milostenia face parte din însăși situarea noastră pe calea către Împărăția lui Dumnezeu. Iubirea aproapelui înseamnă comuniune de rugăciune, bună sfătuire, răbdare și compasiune, dar și jertfelnicie samariteană față de cei aflați în aspră suferință. Cu privirea înălțată la icoana Mântuitorului Hristos, creștinul știe că faptele lui au în vedere nu doar persoana proprie, ci și pe semenii lui, „frații cei preamici” ai Domnului.

Agapele frățești alăturate Cinei euharistice din primele veacuri creștine, filantropia organizată instituțional în societatea bizantină, continuată la noi de binecredincioșii domni prin ctitoriile și daniile lor, arată că întreaga istorie a Bisericii este însuflețită de spiritualitatea liturgică prelungită în lume prin umanismul creștin din „taina fratelui”.

Postul Mare, cea mai intensă perioadă de pregătire duhovnicească, cuprinde, odată cu chemarea la pocăință și eliberarea de patimi, îndemnuri la dărnicie și grijă față de aproapele. Duminica Ortodoxiei ne arată „cerurile deschise” și ne cheamă să trăim mai adânc bucuria dreptei credințe. În același timp, contribuțiile oamenilor la Fondul Central Misionar sunt o formă concretă de solidaritate și de întrajutorare frățească. Biserica este locul unde primim din preaplinul milostivirii divine și unde înflorește „credința lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). De aici lumina Duhului trimite către lume cheia urcușului interior prin buna chivernisire a celor materiale. Sau, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Și cu adevărat, să știți că atunci când facem milostenie, averea noastră nu se împuținează, ci sporește. Cheltuim, dar avem mai mulți bani. Dând milostenie, facem cea mai bună investiție”.

Bisericile și mănăstirile româneşti au fost întotdeauna cetăți de întărire și speranță, locuri primitoare pentru cei săraci, sufletește sau trupește. Ofrandele pentru cei vii și jertfele de pomenire a celor adormiți au semnificații spirituale, dar sunt și o formă de filantropie spontană. Nici un nevoiaș nu pleacă de la biserică fără o bucată de pâine. Omul credincios împarte dintru ale sale cu cei mai necăjiți decât el, nu din interes sau pentru reclamă, ci din simplă și creștinească omenie.

Dar, în societatea de azi, Biserica noastră dezvoltă sistematic o operă socială organizată, cu mijloace proprii, în cooperare cu instituțiile Statului, dar și cu organizații neguvernamentale, prin asistenţă spirituală şi prin instituţii de asistenţă medicală şi socială. Cele aproape 800 de instituții filantropice din Patriarhia Română (cantine sociale, brutării, cabinete medicale, cămine pentru orfani sau pentru vârstnici, grădiniţe, centre de urgenţă pentru victime ale violenţei domestice sau pentru persoane fără adăpost etc.), multe prezentate și în Publicațiile LUMINA, sutele de milioane de lei alocate anual proiectelor caritative concrete din diferite zone ale țării sunt mărturii vizibile ale implicării Bisericii în ameliorarea lipsurilor materiale și în vindecarea rănilor sufletești.

Din punct de vedere cantitativ, întotdeauna este loc de mai bine pentru toate componentele societății, însă valoarea operei filantropice a Bisericii are, în primul rând, o dimensiune spiritual-morală. Într-o lume amenințată de egoism și alienare, Ortodoxia cultivă demnitatea umană din perspectiva veșniciei, printr-o cultură a bunătății și milosteniei.