Deșertăciunea - crucea neamului în vremurile de răscruce

Omul, ca făptură a lui Dumnezeu, ajunge inevitabil să fie câmpul de tensiune dintre lume și rostul venirii sale pe lume. Iar acest câmp de tensiune există și în raport de un neam. Aceasta este o constantă a ființării popoarelor, fiecare ducându-și, după puteri, crucea acestei mai mici ori mai mari înțelegeri a rostului său. Distrugerile din vremea ultimelor trei secole tocmai spulberarea deplină a acestei înțelegeri au și avut-o în vedere.

S-au întrecut filosofii cei adevărați ai neamului românesc, aceia puși astăzi în penumbra conurilor de siguranță, să lumineze în pagini minunate calitățile neamului românesc. Și nu au greșit, așa cum nu ar greși nici dacă ar veni acum să ne povestească despre ele. Puținii lor ascultători de azi s-ar lăsa poate mai greu convinși de acest adevăr. Iar cauza acestui scepticism izvorăște din însăși crucea cea mai grea, aceea care se ridică la fiecare răscruce a istoriei: deșertăciunea minții, cea mai grea stăpână a ființei omului și a neamului, aceea care nu se mai satură de zădărniciile acestora, aceea care nu hrănește decât cu gânduri mai deșarte decât fumul, aceea care, în schimb, se înfumurează cu cele mai stăpâne pe sine „virtuți” nu doar adaptate noului, ci și impecabil politic corecte.

Și totuși, unde e cauza cea mai adâncă a acestei deșertăciuni? Paradoxal, tocmai în neaflarea ori în uitarea propriei cruci celei adevărate. Porunca hristică „Ia-ți crucea ta și urmează-Mi!” e tâlcuită de părintele Daniil din Rarău ca fiind „descoperă-ți crucea ta interioară, acceptă-te și ești pe drumul mântuirii”. Însă fără adevăr, nici unul din aceste verbe, nici descoperirea interioară, nici vederea propriei stări și nici existența însăși pe drumul propriului rost în istorie nu ar fi posibile. Această limpezire în Cruce este deopotrivă și singura substanță a vremelniciei neamului în rostul lui. Fără ea, disprețul de sine înlocuiește imediat tragica lipsă a autoprețuirii, iar deșertăciunea năruie cu brațele sale zidurile sufletelor înaintașilor.

Noul există și este însăși suflarea Viului din fiecare generație, dar deșertăciunea vine și aruncă peste el haine străine de învierea pe care el e destinat să o aducă neamului. Și când oamenii se fac ei robi de bună voie minții lor, atunci deșertăciunea acesteia se ridică mândră, la răscrucea vremurilor prin care sunt încercați, în locul crucii celei adevărate, o troiță sculptată timp de secole din inimi însângerate.

„Te înnoiește la minte. Agonisește o cu totul altă înțelegere despre prețul lucrurilor, munca, legăturile cu altul” și atunci „câmpul vieții se deschide” și Hristos Însuși „lucrează asupra gândirii, cuvintelor și faptelor”, ne spune în altă parte părintele Daniil din Rarău, el însuși mucenic la Aiud, bătut în cuie pe crucea neamului.

Cum ajunge această înnoire adevărată să curgă prin limpezimea crucii? „Dragostea e împlinirea Legii”, ne răspunde de 2000 de ani Sfântul Apostol Pavel. Indiferent cât de nou este evul în care trăim, împlinirea Legii rămâne astfel la fel de simplă. Au mai murit lumi și s-au mai născut altele. Unele crime au încetat în istorie, altele au apărut odată cu noile lumi, însă tăvălugul crucii deșertăciunii nu a spulberat duhul celor care își sculptau din inimi crucea neamului. În fața răului celui nou - schimbarea chipului și substanței omului - nu va mai fi suficientă însă doar inima, încrustată altar pe crucea neamului. Bunătatea a fost salvatoare până acum. De acum înainte este nevoie de mai mult.