.jpg)
Duminica a 6-a după Paşti (Vindecarea orbului din naştere) Ioan 9, 1-38 În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a
25 Mai, 2025
E uşor să judeci pe celălalt
Evanghelia Duminicii vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda ne aminteşte, o dată în plus, de uşurătatea cu care se judecă lucrurile, mai ales când vine vorba de celălalt. Cât de uşor mitraliem aproapele cu tot felul de judecăţi, gândindu-ne, desigur, că noi, în locul lui, nu am fi procedat la fel, că am fi fost mai buni şi că el merită să fie ponegrit sau înjosit pentru scăderile lui. Aşa, odinioară, cărturarii, adică aceia care citeau mult, şi fariseii, adică aceia care împlineau cu rigoare toate prescripţiile legii şi moralităţii sociale, îl judecau pe Mântuitorul, considerându-L un om oarecare, ca toţi ceilalţi „păcătoşi” pe care obişnuiau să-i desconsidere, mai ales dacă ar fi fost de alt neam. Iisus însă îi demască de multe ori, numindu-i nici mai mult, nici mai puţin decât „morminte văruite”, pentru că în sufletele lor existau multă ură şi răutate, ceea ce contravenea flagrant duhului sau spiritului legii pe care ei spuneau că o împlineau. Mântuitorul privea direct în inimile oamenilor şi le vedea, într-adevăr, neputinţele, dar şi dorinţa de ieşire din impas, de îndreptare şi apropiere de Dumnezeu. De aceea îi iartă pe cei care vin la El cu credinţă, chiar dacă prima dorinţă era să primească vindecare, hrană sau altceva material. Hristos îi întreabă de multe ori dacă au şi credinţă, iar răspunsul lor uneori îl bucura atât de mult, încât îi dădea exemplu celor din jur, ca să audă mai ales cei care îi judecau, pe ei, dar şi pe El.
Vedem şi astăzi cum, în toate mediile, inclusiv în cel bisericesc, se strecoară acest duh al judecării aproapelui, deşi Evanghelia, dar şi trăirea acesteia mai ales de părinţii pustiei, ne învaţă să privim cu îngăduinţă scăderea altuia, încercând să-l ajutăm. Câtă înverşunare nu vedem, din nefericire, uneori, faţă de cei de altă confesiune, indiferent de faptele bune pe care aceştia le săvârşesc! Câtă îndârjire vedem în legătură cu unele scăderi ale celor care sunt de o credinţă cu noi! Sigur, nu putem promova păcatul, care trebuie numit, dar să nu ajungem la anihilarea celui care a căzut în acel păcat. Omul cade şi se ridică prin ajutorul harului lui Dumnezeu. Are posibilitatea să facă pocăinţă, să ia viaţa de la capăt, să ajungă sfânt, aşa cum citim adesea chiar şi în vieţile sfinţilor. Noi avem tendinţa să condamnăm definitiv persoane pe care abia le cunoaştem, cu toate că suntem indulgenţi cu noi înşine şi cu cei din familie sau foarte aproape de noi, cărora le cunoaştem circumstanţele atenuante.
Să încercăm să căutăm la inima omului, care are nevoie de mângâiere şi un cuvânt bun, iar judecata să o lăsăm în voia lui Dumnezeu, exact aşa cum ne şi îndeamnă Hristos în Evanghelie, tocmai pentru ca şi noi să nu fim judecaţi, la rândul nostru.
