Fără înțelepciunea bătrânului, puterea tânărului n-are relevanță

În cazul raportului dintre generații, superioritatea marginalului care surclasează epocile trecute, ca fiind depășite, se va întâlni cu propria neputință în a-și făuri un ideal. Așa că „tot ce înflorește pe copac provine din ceea ce este sub pământ”. Iată valoarea bătrâneții. Rădăcinile nu trebuie uitate, ci făcute să rodească în pământul propriei inimi, pentru a deveni și noi rădăcină pentru alții, căci lumea nu a început cu noi. Să știu de unde vin, cui popor îi aparțin, înseamnă să știu spre cine mă îndrept.

Mai apoi, bătrânețea nu este o boală. De multe ori ea este însoțită de boli, de singurătate, de lipsa puterii cândva prezentă în trupul de odinioară. Bătrânețea nu este o povară. Unii depind de îngrijirea altora. Îi vom abandona? Ne vor deveni străini? ­Nicidecum! Atâta vreme cât Scriptura inspiră la iubirea celui străin, ne convinge să-i iubim mai mult pe cei ai noștri, în ciuda slăbiciunilor lor, în ciuda bătrâneților lor, în ciuda fragilității lor. Chiar dacă medicamentele se pot compensa, într-o atitudine creștină, afecțiunea față de bătrâni sau bunici este fără compensație, integrală și răbdătoare.

Îmi aduc aminte de o experiență tristă de care am aflat: prin anii ‘50, la spitalul, cum zicea Rădulescu Motru, al Endocrinologiei era director Parhon, care să îi mai ajute pe bătrânii profesori care pierduseră tot, deoarece li se luase - și lui Rădulescu Motru dintre filosofi, și la mai mulți profesori - pensia. Nu mai aveau din ce să trăiască și atunci, iarna, Rădulescu Motru îi lua la Spitalul de Endocrinologie, pentru că acolo aveau căldură, masă, precum și îngrijire, dar ca să nu se simtă umiliți, i-a pus să scrie despre bătrânețe și să le dea astfel ceva de făcut, pentru că erau scoși din mediul lor, unde totuși, nu se putea, Rădulescu Motru într-un jurnal publicat acum câțiva ani, „Revizuiri și adăugiri”, spunea că și la muncă, când era bătrân și cu atâtea privațiuni, aproape orbise, fără să citească ceva sau să pună ceva pe hârtie nu putea. Ei au acceptat să scrie despre bătrânețe nu numai cu plăcere, dar au luat-o foarte în serios și au scris ca și cum îi scriau operele lor. Nu știu exact ce s-a întâmplat, foarte puțin s-a publicat, câteva fragmente din ce a scris Rădulescu Motru, s-ar putea să se fi pierdut ce a scris acolo, dar era foarte interesant, adică scriau despre bătrânețe niște oameni care au îmbătrânit și care aveau și ei exercițiul ăsta al cunoașterii de sine, ei își împărtășeau trăirile, la fel ca în Antichitate.

Se zice că, într-o casă, un vârstnic locuia cu fiul său, căsătorit. Dar acesta, deja la bătrânețe, îi tot necăjea, prin boala și neputința sa, fie când mânca, fie când trebuia să fie schimbat. Așa că după mai multe reproșuri și conflicte exprimate bătrânului, în casă, fiul se hotărî să îl ducă într-o pădure și să-l lege de un copac, lăsându-l acolo până când își va găsi sfârșitul. Ademenindu-l pe bătrân, fiul îl urcă în căruță și plecă spre pădure pentru a face ceea ce își propusese, dar ascunzând față de tatăl său adevăratul motiv în plecarea lor. Ajunși la locul cu pricina, fiul scoase funia și, uitându-se atent, dorea să aleagă copacul perfect pentru fapta sa. Tatăl, dumerindu-se de ceea ce dorea să facă fiul, îi spuse:

- Fiule, de copacul acela leagă-mă! Căci și eu pe tata tot de acela l-am legat!

Dacă nu știm cum să ne purtăm cu bătrânii care ne-au precedat, așa vom fi tratați și noi. Ce putem face? Dialogul dintre generații rămâne adevărata urgență. A vorbi cu bătrânii, a înțelege povestea vieții lor. A-i ajuta! Prin ei avem acces la ceea ce n-am trăit. Prin ei avem acces la speranță, la „torța” din brațele lor.