Între sceptici și docți, fereastra credinței

Orice s-ar spune, oferta informațională din zilele noastre, în vremurile senine, dar și în timpuri de criză, este generoasă. Oamenii se plâng că veniturile sunt neîndestulătoare, că starea sănătății este imprevizibilă, că vremea se nimerește capricioasă chiar în zilele de concediu la mare. Dar nimeni nu poate să nege abundența infor­mațională, distribuită gratuit sau la prețuri modice. Fluxurile canalelor de știri ne asaltează ca niște râuri ieșite din matcă în lunile ploioase, filme noi ne pun probleme existențiale, ­bestseller-urile de dincolo sau de dincoace de Ocean ne ­îndeamnă la lecturi neprogramate. Pentru orice nedumerire, avem enciclopediile digitale și prietenii, cunoscuți sau necunoscuți, din rețelele sociale: aceștia sunt gata să ne dea soluții la ­probleme încurcate și să ne ofere răspunsuri chiar și la întrebări pe care nu ni le-am pus încă. Nu degeaba circulă sloganuri precum „Informația este la putere” sau „Cine are informația are puterea”.

Paradoxal, cu cât crește supraabundența informațională, cu atât se fragmentează unitatea de gândire dintre oameni. Suntem conștienți că nimeni nu poate cuprinde cantitativ întregul. Idealurile cunoașterii depline ale unor Pico della Mirandola, Giovanni Papini sau Mircea Eliade au rămas umbre pe pânza vremii. Universul informațional seamănă cu o junglă, o pădure ecuatorială creată artificial, însă la fel de greu de străbătut: multe frunze și liane, puține fructe. Unele plăcute la vedere, dar amare la gust. Consumăm totuși informație în exces, devenim dependenți de ea, chiar dacă o asimilăm aproape nedigerată.

Competențele în judecățile de valoare nu le mai asumă astăzi înțelepții, nici dascălii, chiar invocarea lor pare desuetă. Locul acestora a fost luat de moderatorii emisiunilor TV, de formatori sau lideri de opinie. Studiile savanților sunt puse la încercare de sondajele de opinie și de statisticile comportamentelor de consum livrate de softuri specializate.

Raportarea personală la ambientul informațional induce două tendințe care se disting în nuanțele de gri ale experiențelor existențiale. Pe de o parte sunt „optimiștii”, docții care se pricep la toate, exploatează noutățile și produc explicații pentru orice fenomen, gata să convingă pe oricine de justețea opiniilor lor. Din receptori, ei se transformă în emițători abili. Pentru ei, o informație nouă nu este decât o cărămidă la edificiul convingerilor lor. Docții știu amănunte despre trecut, din prezent citesc cu ușurință mersul lucrurilor, iar de prognozele lor sunt mai siguri decât de ziua de ieri.

De cealaltă parte, scepticii, apăsați de prosperitatea informațională a lumii pe care vor sincer să o înțeleagă, se apleacă spre scrierile din vechime, în care se arată în tihnă curgerea ființei: „Văzut-am toate lucrurile care se fac sub soare, și, iată, toate sunt deșertăciune și vânare de vânt. Ceea ce e strâmb nu poate fi îndreptat, ceea ce lipsește nu se poate număra” (Ecclesiastul 1, 14-15).

În pofida abundenței informaționale și chiar dacă s-ar transforma în lider de opinie, înțeleptul din Vechiul Testament care afirma că „nu este nimic nou sub soare” ar fi rămas și astăzi la aceleași idei, dacă nu ar fi fost venirea lui Hristos la „plinirea vremii” (Galateni, 4, 4). În noaptea Sfintelor Paști citim din Evanghelia după Ioan: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (1, 14).

Hristos unge cu tină ochii docților și ai scepticilor și îi trimite să se spele cu apa cea vie a credinței, ca să privească limpede spre fereastra veșniciei.