Mărturisitorii Crucii și legea

Legea 247/2011 a dispus ca data de 9 martie să fie declarată ca fiind Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989. Tot în baza aceleiași legi, Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale organizează manifestări prilejuite de comemorarea acestei zile.

Legea explică în chiar cuprinsul articolului 1 considerentul de ordin spiritual al alegerii datei de 9 martie ca fiind declarată această zi, respectiv faptul că ea este în calendarul creştin-ortodox Ziua Pomenirii Sfinţilor Mucenici.

Nu este prima oară când un Parlament al României dă în fața istoriei și a lui Dumnezeu un răspuns mai atent la adevărul ființei românești decât dă poporul însuși. Într-o altă paradigmă, dar la fel de crucială ca miză a dovezii existenței conștiinței noastre, similar a procedat și Parlamentul României în data de 18 septembrie 2018, când a adoptat prin lege revizuirea definiției căsătoriei ca fiind ­uniunea dintre un bărbat și o femeie, lege ce nu a fost însă aprobată și de poporul român la momentul chemării sale la referendumul privind revizuirea Constituţiei.

Și într-un caz și în celălalt, presiunile ideologice exercitate au împietrit inimile în recunoașterea unui adevăr fundamental despre ființa românească și numai legea adoptată de un Parlament ne mai salvează la momentul la care ni se va cere explicația acestei împietriri.

De aceea, pe mărturisitorii din temnițele comuniste putem să nu îi găsim în calendarul la care face trimitere Legea 247/2011, dar îi găsim, paradoxal, în însăși dispoziția acestei legi. Ei, care fuseseră aruncați prin hotărâri judecătorești pronunțate în baza legilor unui ev întunecat în cele mai cumplite suferințe, tot prin lege primesc și forma instituțională de cinstire. Până la nădăjduita noastră salvare prin această lege de la răspunsul pe care îl vom da la jenanta ­întrebare privind împietrirea inimilor sub frica de a părea că nu ascultăm supuși orice solicitare ideologică, ea reprezintă o salvare în fața propriei conștiințe.

Sub praful timpului, suferința mărturisitorilor există însă ca sângele de foc și lumină a neamului, există nu doar ca o jertfă în sine, creștină și românească, ci ca dovada vie a celei mai înalte măsuri de trăire românească a adevărului, adică de autenticitate în trăirea creștină.

În condițiile în care de trei generații românii au învățat că numai în măsura în care viața lor socială se poartă pe coordonatele care se cer de noua orânduire, indiferent care este aceea, atunci numai în acea măsură ei înțeleg că pot chiar supraviețui minciunii acelei orânduiri. În aceste condiții, cuvintele de foc ale conștiinței românești care s-a jertfit se fac ceară în sufletele noastre, iar praful neautenticului, al simulării esențelor care dau conținut vieții, strat peste strat așternut, devine, sub vreme și ideologii, piatră a inimii. Față în față, două tipare atât de diferite de conștiință ne pot sfâșia ființa la răscrucile vremurilor pe care le traversăm, dacă nu recunoaștem adevărul, dacă nu suntem autentici în trăirea noastră. Modelul absolut al mărturisitorilor români din temnițele comuniste este această oglindă ce ni se pune în față, ca să ne vedem nivelul autenticității.