Neascultarea

Nimeni nu poate pretinde ascultarea din partea lui Dumnezeu a rugăminţilor noastre dacă mai întâi noi nu ascultăm de El. Nu e un târg ieftin de genul „îţi dau ca să îmi dai“, ci prin ascultare de poruncile lui Hristos noi intrăm în Duhul Lui, iar El ne devine familiar nouă. Imaginaţi-vă că vă duceţi la un necunoscut întâlnit accidental pe stradă şi-i cereţi să săvârşească un lucru pe care numai prietenul dumneavoastră cel mai bun ar putea să vi-l împlinească. Refuzul din partea necunoscutului este garantat. La fel şi noi, dacă Hristos ne rămâne străin, să nu ne mirăm de ce nimeni nu ne mai ascultă. Am ieşit din rânduiala cea dumnezeiască.

Un om veni într-o zi la un preot să i se plângă de fiul său. Îi spuse parohului bisericii din satul unde locuia: „Părinte, copilul meu nu ascultă de mine. Şi doar sunt tatăl lui…“ Preotul, gânditor, îl întrebă: „Crezi că fiul trebuie să asculte de tatăl său?“ Omul, nedumerit şi mai tare decât venise, bâigui aiurit: „Da, fireşte, aşa se cuvine…“ Atunci, preotul, care ştia că interlocutorul său era necredincios, îl întrebă la rândul său: „Dar dumneata asculţi de tatăl dumitale?“

„Tatăl meu a murit, părinte“, răspunse liniştit enoriaşul. „Nu de tatăl acela îţi vorbesc, ci de Tatăl nostru, al tuturor…“

Cel din faţa preotului rămase fără răspuns. Atunci preotul îl dojeni dulce: „Cum ai vrea să te asculte copilul, când pilda rea i-o dai însuţi dumneata?“

Omul rămase pe gânduri, după care plecă, făgăduind îndreptare. (adaptare după o poveste din volumul Cartea cu pilde, Alexandru Lascarov Moldovanu, Editura Semne, 2011)