Prietenii lui Dumnezeu

În fiecare veac, Dumnezeu are printre oameni prietenii Săi aleşi şi apropiaţi. Pe ei îi hărăzeşte a săvârşi faptele Sale mari; lor le descoperă multe din tainele Sale înalte şi adânci şi în chip nevăzut este prezent povăţuindu-i şi luminând mintea lor. Pe toţi aceştia îi numim Sfinţii lui Dumnezeu.

După cugetarea filosofului Seneca, între oamenii buni şi Dumnezeu există o prietenie prin virtutea care-I uneşte. Am spus prietenie? E totuşi un cuvânt destul de slab, mai potrivit ar fi termenul unire duhovnicească cu Dumnezeu asemenea legăturii dintre soţ şi soţie.

La o aşa unire sunt chemaţi toţi oamenii, fiindcă, aşa cum zice Scriptura, suntem neam sfânt, neamul lui Dumnezeu, fii ai Celui Preaînalt prin harul Lui. Dacă nu dorim să pierdem acest dar, trebuie să îl păzim prin sfinţenia vieţii noastre.

Epictet a fost unul dintre cei mai virtuoşi stoici, care a trăit în anii 50-117 după Hristos şi s-a îndeletnicit cu explicarea adevărurilor morale. Ajungând prin răbdare şi înfrânare la deplina independenţă a duhului de lumea din afară, în învăţătura lui Epictet şi în însăşi realitatea vieţii lui adie duhul creştin al blândeţii şi al răbdării. El spune: Dacă Cezarul, sau împăratul am zice noi, te-ar înrudi cu el şi te-ar ridica în rang, cine nu s-ar teme atunci de persoana ta? Iar acum, când ai devenit fiul lui Dumnezeu, nu ai respect faţă de tine şi înalta ta valoare, călcând-o în picioare prin nesăbui­tele tale îndemnuri dobitoceşti şi prin atracţiile păcătoase?

(Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din volumul „Iliotropion sau acordul dintre voia omului şi voia lui Dum­ne­zeu“, Sfântul Ioan Maximovici, Editura Egumeniţa, 2012)