50 de ani de stăreție athonită - o viață dăruită altora, paternitate roditoare

Puține sunt prilejurile în care ne oprim cu recunoștință pentru a‑i cinsti cum se cuvine pe oamenii care și‑au închinat încă din tinerețe viața slujirii Bisericii. Există și glasuri care socotesc că preoților ori monahilor nu li s‑ar cuveni asemenea semne de prețuire, ca și cum discreția slujirii lor ar trebui să așeze peste toate ostenelile vălul uitării.

Adevărul vieții ne încredințează contrariul: multe dintre chipurile luminoase ale istoriografiei bisericeşti merită cu prisosință recunoștința noastră, dar din păcate unii nu ajung să o primească. Smerenia celui care se dăruiește nu împuținează datoria celor care au primit darul de a‑i răspunde cu iubire.

Ceea ce s‑a petrecut în cetatea Atenei, în ziua de 22 septembrie, a depășit cu mult hotarele unei întâlniri obișnuite. În cea mai fastuoasă sală de evenimente, acolo unde se desfășoară marile reuniuni și concerte, s‑a săvârșit, de această dată, un luminos act de recunoștință: cinstirea unuia dintre cei mai venerabili și mai înaintați în zile stareți ai Sfântului Munte Athos, arhimandritul Alexie, părintele obștii de la Mănăstirea Xenofont. Strălucirea acelui loc a primit parcă o altă adâncime, învăluită în lumina unei vieți care a rodit, vreme îndelungată, în rugăciune, răbdare și slujirea semenilor.

Cred că asemenea prilejuri sunt rare. Tocmai de aceea, întâlnirea de la Atena poate rămâne un model de cinstire înțeleaptă, apropiat de icoana recunoștinței pe care s‑ar cuveni să o purtăm mereu în inimă. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne aducem aminte de înaintașii care ne‑au grăit cuvântul lui Dumnezeu și, privind la roadele viețuirii lor, să le urmăm credința. Tot el ne amintește că, deși putem avea mulți învățători în Hristos, nu avem și mulți părinți. Învățătura luminează mintea, iar paternitatea duhovnicească însoțește omul pe calea mântuirii, purtându‑i neputințele și sprijinindu‑i, cu iubire răbdătoare, fiecare început bun.

În Palatul Culturii din Atena, această recunoștință binecuvenită a adunat laolaltă lumea slujirii bisericești și a cetății, într‑o impresionantă mărturie de prețuire a oamenilor dăruiți unor idealuri înalte. Au fost de față Arhiepiscopul Atenei și al întregii Elade, Ieronim, numeroși ierarhi, monahi și preoți, cărora li s‑au alăturat personalități de seamă ale societății ateniene și grecești, în frunte cu președintele țării, alături de miniștri și mulți oameni de cultură. Dincolo de demnități și de slujiri, îi unea cinstirea unui părinte a cărui viață înseamnă, pentru atâtea suflete, loc de sfat, de întărire și nădejde.

Pentru cei mai mulți dintre cei prezenți și, mai ales, pentru femeile care nu au putut cunoaște nemijlocit viața din Sfântul Munte, întreaga amploare a lucrării arhimandritului Alexie nu era ușor de cuprins. Ceea ce se vede din afară lasă adesea doar să se întrevadă însemnătatea unei asemenea slujiri. Pentru a înțelege ce mesaj transmite pentru mănăstirea pe care o conduce de atâta vreme, dar și pentru înnoirea și reașezarea vieții monahale din întreaga peninsulă atonită într‑o matcă de trăire duhovnicească, trebuie privite cu răbdare roadele crescute în urma pașilor săi.

Lucrarea lui nu se mărginește la zidurile Mănăstirii Xenofont. Se prelungește, prin ucenicii săi, în alte obști, asemenea luminii împărtășite dintr‑o candelă care aprinde alte candele fără să‑și împuțineze flacăra. Cuvântul primit în ascultare, pilda viețuirii și grija părintească au fost purtate mai departe, devenind sprijin pentru alte începuturi și pentru înnoirea altor vetre monahale. În această lumină se descoperă și legătura dintre Mănăstirea Xenofont și mănăstirile în care se află ucenicii starețului Alexie: o legătură de paternitate duhovnicească, de continuitate a rugăciunii și de împreună‑lucrare în aceeași grădină a lui Dumnezeu.

Arhimandritul Alexie se numără printre venerabilii părinți ai Athosului, dintre acei monahi care au pășit pe cărările Sfântului Munte încă din tinerețe, aducând înaintea lui Dumnezeu puterea începuturilor și dorința unei dăruiri fără întoarcere. A venit aici cu mulți ani în urmă, când elanul vârstei se putea preface uşor în osteneală roditoare, iar întreaga viață îi stătea înainte asemenea unei făgăduințe. Și‑a așezat tinerețea în slujba Bisericii, lăsând ca anii să se adune în rugăciune, în răbdare și în grija neobosită pentru casa lui Dumnezeu și pentru sufletele încredințate lui.

Ar fi greu să cuprindem în câteva cuvinte împlinirile care îi însoțesc slujirea la Mănăstirea Xenofont. Le putem însă aduna într‑un singur gând: ceea ce a găsit împovărat de ruină și de lipsuri a cunoscut, prin dăruirea sa, o înnoire din temelii. Lucrarea sa a îmbrățișat deopotrivă zidurile și obștea, rânduielile liturgice și misiunea mănăstirii, alcătuirea întreagă a unei vieți chemate să mărturisească prezența lui Dumnezeu.

În locul zidurilor surpate ale bisericii peste care anii așternuseră uitarea, ale paracliselor în care nu se mai săvârșeau slujbe și ale chiliilor devenite nelocuibile, s‑a ivit, treptat, frumusețea unei vetre monahale renăscute. Unele clădiri au fost restaurate cu grija și priceperea pe care le cere o asemenea moștenire, păstrându‑li‑se chipul și demnitatea; altele au fost ridicate din nou, pentru a răspunde necesităţilor unei obști care își regăsea puterea de a rodi. Clopotul, rugăciunea și pașii monahilor au umplut iarăși locurile în care tăcerea părăsirii părea să se fi statornicit.

Noile zidiri, între care se află, în primul rând, biserica cea mare a mănăstirii, dar și numeroase chilii și construcții din afara perimetrului vechii vetre monahale, mărturisesc aceeași dragoste statornică pentru acest loc de seamă al Athosului. Istoria lui atestată depășește o mie de ani, iar dincolo de mărturiile documentelor se adaugă veacurile de viețuire sihăstrească, de rugăciune și de nevoință ale monahilor care și‑au căutat aici liniștea în Dumnezeu. Fiecare piatră înnoită se așază, astfel, în continuitatea unei îndelungate slujiri, purtând mai departe amintirea celor care au sfințit aceste ținuturi prin viața lor.

Fără a căuta legături de împrejurare și fără a lăsa amintirea personală să umbrească rostul unei evocări, nu pot trece sub tăcere faptul că prima mea călătorie la Sfântul Munte, la începutul anilor ’90, a avut drept destinație Mănăstirea Xenofont. Mă aflam atunci în Grecia, împreună cu mai mulți clerici și tineri din ASCOR, în ținuturile Tesalonicului. Erau vremuri în care aprobările pentru intrarea în Athos se obțineau cu multă greutate. Printr‑o intervenție binevoitoare, ni s‑a îngăduit să călătorim, într‑o singură zi, de dimineață până seara, la una dintre mănăstirile atonite. Dintre toate, a fost aleasă Xenofont.

Acolo am pășit întâia oară pe pământul muntelui sihaștrilor. Ceea ce până atunci cunoscusem din lecturi și din mărturiile altora a căpătat, dintr‑odată, contur viu: geografia locului, frumusețea lui și pacea în care marea, muntele și rugăciunea se întâlnesc. Tot acolo am cunoscut pentru prima dată bunăvoința monahilor athoniți, ospitalitatea lor cumpătată, care îi dă călătorului sentimentul că, deși a venit de departe, este așteptat ca un frate.

Revenind la Xenofont, de‑a lungul celor mai bine de trei decenii, am putut vedea schimbările, înnoirile și frumusețea acestei vetre. M‑a impresionat disponibilitatea de a primi oaspeți, păstrată chiar și în vremuri atât de complicate. În această deschidere se descoperă una dintre roadele cele mai prețioase ale ostenelii starețului și ale obștii adunate în jurul său: puterea de a‑i face loc celuilalt, de a‑i asculta cuvântul și de a‑i dărui, odată cu găzduirea, puțină odihnă sufletească.

Prin osârdia arhimandritului Alexie și a fraților săi, Mănăstirea Xenofont păstrează iubirea de străini, ospitalitatea avraamică în care primirea călătorului devine slujire adusă lui Dumnezeu. Urmând pilda lui Avraam și a unor înaintași din tradiția athonită, monahi cu viață sfântă și inimi deschise către pelerini, obștea duce mai departe o moștenire care se învață mai ales prin faptă. Odată cu înnoirea zidurilor, rămâne deschisă și poarta inimii, pentru ca omul venit cu oboseala drumului și cu povara propriilor neliniști să afle bunăvoință, mângâiere și lumina unei întâlniri frățești.

Imaginile de la sărbătorirea, la Atena, a celor 50 de ani de stăreție ai arhimandritului Alexie, în prezența Întâistătătorului Bisericii Greciei, a conducătorului statului și a multor personalități de aleasă ținută, mărturisesc că asemenea gesturi de recunoștință sunt firești acolo unde oamenii știu să recunoască și să prețuiască darurile semenilor. În solemnitatea acelei întâlniri se putea desluși bucuria unei comunități care își cinstește părintele, adunând într‑un ceas sărbătoresc mulțumirea pentru o jumătate de veac de slujire.

Cât de bine ar fi dacă asemenea modele și‑ar găsi locul și în viața noastră! Am deprinde astfel conștiința că, prin cinstirea aproapelui pentru binele săvârșit, Îi aducem slavă lui Dumnezeu, Cel care a sădit în ființa lui daruri atât de bogate și i‑a întărit osteneala de a le face roditoare. Recunoștința își descoperă adâncimea duhovnicească: privirea se oprește cu dragoste asupra omului și, prin roadele vieții sale, se înalță către Dăruitor.

Sărbătorile vor continua la Mănăstirea Xenofont, în chiar vatra în care acești ani s‑au prefăcut, zi după zi, în rugăciune, în purtare de grijă și în lucrare ziditoare. O asemenea aniversare reprezintă, înainte de toate, darul lui Dumnezeu. Timpul însuși, atunci când este închinat Lui, rodește în viețile celorlalți, iar împlinirea unei jumătăți de veac de stăreție adună în sine osteneli, încercări biruite și bucurii pe care numai Dumnezeu le cunoaște pe deplin.

Uneori, oamenii lasă asemenea daruri sub obroc, acoperindu‑le cu invidia ori tăcerea, amânând cuvântul de mulțumire până când el nu mai poate ajunge la cel căruia i se cuvenea. Tocmai de aceea, organizarea unor astfel de momente se numără printre cele mai înalte mărturii ale prețuirii: binele este adus înaintea tuturor, pentru a fi recunoscut cu inimă curată și urmat cu râvnă. Lumina unei vieți dăruite poate aprinde în alte suflete dorința de a sluji, iar cinstirea se prelungește astfel în faptă.

Manifestările de la Atena și de la Mănăstirea Xenofont, închinate împlinirii celor 50 de ani de stăreție ai arhimandritului Alexie, se înscriu în șirul momentelor de trăire duhovnicească pe care obștea le‑a trăit de‑a lungul acestei perioade. Între ele se păstrează vizitele Patriarhului Ecumenic și slujirea Întâistătătorului tronului ecumenic în această vatră de rugăciune. Una a fost prezența legată de sărbătorirea unui mileniu de la atestarea documentară a vestitei lavre atonite.

Asemenea popasuri rămân înscrise în memoria mănăstirii ca mărturii de comuniune, în care istoria locului se întâlnește cu bucuria Bisericii.

Privind către aceste evenimente, s‑ar cuveni să deprindem rânduiala recunoștinței și să‑i facem loc în comunitățile noastre. Oamenilor Bisericii, a căror slujire se desfășoară adesea în discreție și în jertfelnică purtare de grijă, li se cuvine, cred, o asemenea atenție. Aceeași privire recunoscătoare trebuie să‑i cuprindă și pe oamenii simpli, care fac binele fără să‑și rostească numele, precum și pe cei care scriu, pictează, cântă ori înfrumusețează, prin darul și osteneala lor, viața semenilor.

A‑i cinsti la vreme înseamnă a mărturisi că binele lor a fost văzut, că dăruirea lor a găsit răspuns și că frumusețea așezată de ei în lume a rodit în inimile noastre. Iar mulțumirea, rostită cu sinceritate, devine ea însăși un dar: o mângâiere pentru cel care a ostenit și un îndemn luminos pentru cei care au încă de străbătut calea slujirii.