Bizanțul: o lume moartă intelectual?

Bizanț: cultură, deca­dență, limitare. Regăsim adesea acești termeni în operele dedicate istoriei marelui imperiu ortodox, care a transformat Orientul într-un model inspirator pentru toate statele care s-au născut ulterior. Însă, de asemenea, regăsim și păreri care afirmă că Bizanțul nu a fost niciodată un for al creativității, al dezvoltării știin­țelor exacte, al cercetării febrile și vii în domeniile filozofiei, poeziei, retoricii. Camil Petrescu a avut o remarcă directă la adresa acestei modestii științifice a Bizanțului, spunând că „impresia noastră, pe care o formulăm de altminteri cu sfială, este că toată civilizația bizantină a fost condamnată la sterilitate din adaptarea unei formule care ducea pe o linie de garaj cultural moartă” (Camil Petrescu, Maxime și reflecții, ediție îngrijită și prefață de Aurel Petrescu, Bucu­rești, Ed. Albatros, 1975, p. 48).

Care a fost cauza acestei „sterilități” și, de fapt, în ce măsură putem discuta despre o astfel de inerție și limitare culturală bizantină?

Este clar că Bizanțul nu a avut vreun filozof pe măsura lui Platon sau Aristotel, nici măcar un Seneca sau Marcus Aurelius. De asemenea, rămâne indubitabil că, spre deosebire de Antichitatea preocupată de astronomie (a nu se confunda cu astrologia!), medicină, muzică și poezie, care a oferit o serie de nume mari, Bizanțul are câțiva reprezentanți mai mult decât modești în comparație cu predecesorii lor.

Cultura esențială a Bizanțului constă în cea a harului Duhului Sfânt. Este Imperiul catedralelor și al Liturghiilor solemne, al împodobirii bucuroase a mănăstirilor și locașurilor de cult, al îngrijirii fervente a bolnavilor. Bizanțul este tradiția prin excelență. Iar această reverență față de tradiție, a se înțelege Tradiția creștină, comportă o uriașă dezvoltare interioară și un aparent regres exterior. Însă cum poți critica un popor, o națiune care a dorit mai presus de tot și toate să slujească lui Dumnezeu, iar abia apoi să se preocupe de cele lumești? Cum să nu iubești acest popor care, împresurat de triburile turcomane, în secolul al XIV-lea, se preocupă de viața isihastă și își continuă necurmat drumul către Dumnezeu, chiar cu riscul disoluției exterioare? Dacă statele balcanice de astăzi încă mai sunt ortodoxe este pentru că niciodată nu s-au abătut de la acest drum al punerii credinței pe primul plan, în pofida secolelor întregi în care au trăit sub dominația altor neamuri.

Poate că Bizanțul nu a fost creator în sensul arborat de civilizația occidentală. Nici unul dintre intelectualii marcanți ai imperiului, fie că vorbim despre Psellos sau Sf. Nicolae Cabasila, nu a forțat granițele Ortodoxiei pentru a-și impune propriile păreri așa cum au făcut-o atâția intelectuali în Occident cu creștinismul, fiind ferm convinși că urmează o eră postcreștină. Bizanțul era capabil să sacrifice totul pentru Dumnezeu, lumea modernă este capabilă să-L sacrifice din nou pe Dumnezeu pentru părerile ei. Cine a avut mai mult de pierdut și cine mai mult de câștigat?
Marele istoric al artei E. Faure afirma: „Forțele intelectuale ale unui popor se nasc din însuși efortul din care țâșnesc odată cu ele bogăția indivizilor, puterea de iradiere și de expansiune a colecti­vității. În momentul în care aceste forțe devin conștiente de ele însele, arhitectura a murit, iar sculptura este pe cale de a muri. Dacă aristocrațiile întemeiate pe avuție întâmpină cu bunăvoință înflorirea literaturii și mai ales a picturii, tot ele sunt acelea care le veștejesc, după cum bogăția dobândită distruge puterea unui popor, înălțând în jurul lui organisme de izolare și de apărare care până la urmă îl vor zdrobi. Oamenii n-au decât o singură bogăție, acțiunea” (Élie Faure, Istoria artei, vol. III. Arta Renașterii, trad. de Irina Mavrodin, cuvânt înainte de Dan Grigorescu, București, Ed. Meridiane, 1970, p. 18). Dacă arta și, aș adăuga aici, viața religioasă sunt pe cale de a urma un drum decadent atunci când snobismul, bogăția și orgoliul intelectual iau locul bunului-simț, al vieții cumpătate și al smeririi sufletești în fața lui Dumnezeu, atunci este clar care sunt trăsăturile alese de Occident și cele alese de Orient.

Poate că Bizanțul este astăzi o lume pierdută, considerată încremenită de mulți într-un bigotism inutil și o îngustime intelectuală. Însă Bizanțul ne-a păstrat tocmai comoara cea mai de preț pe care lumea modernă o ignoră: relația vie cu Dumnezeu. Și, astfel, a păstrat totul.