„Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generații”

Acum mai bine de o sută de ani, la București sosea o delegație a românilor din Transilvania, iar cu această ocazie, la un dineu, Ion I.C. Brătianu a susținut o alocuțiune în cinstea oaspeților care veniseră în capitala României să prezinte Regelui Ferdinand și Guvernului țării hotărârile Marii Adunări Naționale din 1 Decembrie. Delegația din Ardeal fusese de­semnată prin votul membrilor Marelui Sfat Național, în ziua de 2 decembrie 1918. Episcopul ortodox Roman Ciorogariu, participant la ședință, a consemnat în jurnalul său despre eveniment următoarele: „Patru soli: episcopii Miron Cristea, Iuliu Hossu şi miniştrii Al. Vaida şi V. Goldiş duc Actul Unirii Regelui. Solii sunt oaspeţii Curţii Regale şi sărbătoriţi în Bucureşti. Acolo departe, departe, la Bucureşti, soare, iar la noi se arată nori grei, veniţi de la pusta Ungariei...”

Ardelenii au sosit la București pe 13 decembrie după o lungă călătorie cu trenul, iar la Gara de Nord au fost întâmpinați cu mare fast de însuși prim-ministrul României, de șeful armatei, iar alături de aceștia o mare mulțime care venise să-i vadă pe unii dintre eroii zilei de 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. Cu această ocazie, șeful delegației, viitorul Patriarh Miron Cristea, a exprimat ceea ce simțeau românii din Ardeal în acel moment: „Cu sentimente de adâncă şi veşnică recunoştinţă pentru tot ce ați făcut pentru noi, atât acum, cât şi în cursul veacurilor trecute - începând cu voevodul Ştefan cel Mare, Radu cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu şi Carol I dăm mulţămită milostivului Dumnezeu, pentru că pe noi, cei din generaţia de azi, ne-am învrednicit să trăim cele mai măreţe zile din întreaga viaţă de aproape 2.000 de ani ai naţiunii noastre. Să trăiţi, fraţilor dezrobitori din patria mamă! Să trăiască Majestatea Sa Regele Ferdinand 1 acum al tuturor românilor!”.

 A doua zi, după un Te Deum la mitropolie, delegația românilor din Transilvania s-a prezentat în fața Regelui Ferdinand și a Reginei Maria pentru a înmâna Actul de Unire, iar Vasile Goldiș și Mitropolitul Miron Cristea au rostit mesaje către țară și rege. La finalul ședinței festive, delegația a fost invitată la un dineu oficial. Așa cum impunea protocolul în astfel de momente, organizatorul dineului, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, a rostit câteva cuvinte izvorâte din adâncul inimii sale și care au rămas celebre în istoria acelor vremuri și din care redăm aici câteva idei: „Prea Sfințiți Părinți, fraților,

Vă așteptăm de o mie de ani și ați venit ca să nu ne mai des­părțim niciodată. Sunt în viața unui neam clipe de fericire atât de mari încât ele răscumpără veacuri întregi de suferință. Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generații. Ea este sfânta tresărire de bucurie a întregului popor român care de sute și sute de ani a îndurat suferințele cele mai crude, fără să-și piardă credința neclintită în sosirea acelei zile care ne unește astăzi și care trebuia să vie, care nu se putea să nu vie...”.

Gândurile acestea ale lui Brătianu exprimau ceea ce întreaga națiune română, „de la vlădică până la opincă”, a simțit la 1918 și, în plus, ele erau expresia interiorizării celor trei ani de război, a suferințelor cumplite, a privațiunilor îndurate de români și mai ales a jertfelor pe care cei mai buni fii ai acestei națiuni le făcuseră pentru ca idealul național să devină un vis împlinit. Pornind de la aceste idei și trăiri, astăzi, de 1 Decembrie, de Ziua Națională a României, am dorit cumva ca aici, în paginile acestui ziar, să rememorăm solemnitatea momentului istoric, să readucem în memoria colectivă rolul aparte pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut în acei ani în societatea românească.

De aceea, considerăm că nu trebuie să uităm nici o clipă jertfa și devotamentul clerului ortodox întru menținerea ființei statale acolo, în Moldova anilor 1916 și 1917, pe preoții căzuți pe frontul pe care s-a făurit întregirea națională, pe monahii și monahiile care cu smerenie și dragoste creștină i-au vegheat pe soldații răniți, pe bolnavi și i-au alinat pe orfani și pe văduve, făcând din mănăstirile seculare ale Moldovei centre ale rezistenței și ale solidarității de neam și țară. Nu trebuie să-l uităm nici pe vrednicul de amintire Mitropolit Pimen Georgescu, cel care a fost un far călăuzitor al conștiințelor și un onorabil exemplu de credință și dârzenie pentru cauza neamului său. Rămâne memorabilă acea scrisoare a Mitropolitului Pimen din februarie 1917, când moralul tuturor era la pământ, când tifosul exantematic făcuse mai multe victime în comparație cu campania militară a anului 1916, iar pentru românii de atunci totul părea pierdut: „Îngrijiți-vă deci cu toată luarea aminte de sănătatea voastră și nu vă temeți de grozăviile războiului, căci cu noi este Dumnezeu. Aveți curajul faptelor voastre celor bune și prin ajutorul celui Atotputernic și vitejia armatei, în curând vom vedea țara noastră desrobită, poporul liniștit și neamul întregit”. După cum nu trebuie uitată nici preoțimea din Ardeal și nici suferințele sale din anii războiului, când sute de preoți au fost întemnițați, bătuți și batjocoriți de autoritățile imperiului austro-ungar. Se cuvine să includem în această enumerare întreg clerul transilvan care a ilustrat acel vers frumos al imnului național de astăzi - „Preoţi, cu crucea-n frunte căci oastea e creştină” - și care în ziua de 1 Decembrie s-au pus în fruntea delegațiilor satelor și orașelor și au mers prin frig drum lung pentru a spune la Alba Iulia că românii din Transilvania vor Unirea cu România. Toate acestea nu trebuie uitate. Suferința generațiilor anterioare pe care s-a clădit România de astăzi merită să fie rememorată, iar jertfele înaintașilor trebuie onorate mereu. Iată de ce bucuria noastră, a contemporanilor, în această zi în care celebrăm România și Ziua Națională este, așa cum frumos a spus Ion C. Brătianu, nu doar bucuria unei singure generații. Și astăzi, ca și ieri, Biserica Ortodoxă Română este alături de poporul român și are același rol însemnat în viața și în sufletele oamenilor. La mulți ani, România! La mulți ani, români!