Calcul omenesc cu rezultat dumnezeiesc

Imaginea unui aeroport britanic pe la jumătatea lunii aprilie a acestui an. Lume multă, destinaţii de călătorie din cele mai variate, zi obişnuită la o primă vedere. Panoul electronic ce indica sosirile şi plecările se modifica într-o ritmicitate uluitoare, la fiecare două minute aterizând sau decolând o aeronavă. Pasagerii îşi aşteptau cuminţi rândul pentru diferitele proceduri uzuale în astfel de locuri şi în cazul unor astfel de călătorii, gândindu-se deja cu o mină generală preocupată la finalul zborului şi la ceea ce aveau de făcut după aceea, aşa cum facem, cred, majoritatea dintre noi atunci când călătorim. Zborul în sine nu mai reprezintă de mult o noutate pentru om, se înscrie în normalitatea cotidianului aflat mereu în criză de timp, devenind treptat una din cele mai sigure modalităţi de circulaţie. Pe neaşteptate însă, autoritatea aeronautică a închis spaţiul aerian al regiunii respective, iar în câteva zile întreg spaţiul de zbor al Europei a avut aceeaşi soartă.

Toţi călătorii afectaţi au cerut imediat explicaţii pentru decalaj şi până la un răspuns oficial al celor responsabili speculaţiile nu au încetat, alimentate desigur şi de predispoziţia recentă către scenarii înfricoşătoare, în special cu privire la zborul cu avionul. Motivul real? Un vulcan islandez cu nume, pentru necunoscătorii limbii autohtone, imposibil de descifrat ori de rostit. Bine, bine s-au întrebat mulţi, dar ce legătură are un vulcan dintr-o ţară mai degrabă polară decât europeană cu spaţiul aerian al zonei amintite mai sus? Şi chiar în aceste condiţii, nu se poate face nimic? Nu există vreo tehnologie avansată care să ofere o soluţie pentru zbor? Sau vulcanul cu pricina nu poate fi cumva anihilat? Trăim totuşi în secolul al XXI-lea sau în mileniul al III-lea, să fim serioşi, trebuie să existe ceva…

Am observat timiditatea şi chiar ruşinea pe care au afişat-o cei care au explicat situaţia firmelor de transport aerian, aeroporturilor şi prin aceştia tuturor pasagerilor. Erau fâstâciţi ca în prima zi de şcoală în momentul în care părinţii i-au încredinţat învăţătoarei în sala de clasă. De ce oare? E chiar aşa de greu pentru umanitate să se recunoască învinsă într-o situaţie în care a pornit din start ca mare favorită? Sună cumva desuet în astfel de momente sintagme precum progresul omenirii sau idealul societăţii contemporane? Omenirea a ajuns prea sus ca să recunoască acum umilă (sinonimul bisericescului smerită) imposibilitatea de a deţine controlul absolut afişat fără pauză cu o siguranţă debordantă? Îmi vine în minte o celebră frază a Sfântului Ioan Damaschin care se potriveşte de minune în acest context: "Dumnezeu foloseşte mijloace de constrângere şi de smerire, atunci când omul începe să se încreadă prea mult în sine." Nu este vorba, desigur, de vreo anulare a personalităţii umane doritoare mereu de a explora (nu numai lumeşte, ci şi duhovniceşte), ci de ritmul în care omul creşte. Nu forţat, artificial, ci natural, liber. Şi nu ritmul creşterii este important, ci maturitatea la care aceasta trimite.

Din păcate, calculul omenesc a ajuns să ne preocupe îndeajuns de mult încât gândul la Dumnezeu să nu fie decât marginal şi să ne capaciteze cel mult duminica. Atribuim întotdeauna împlinirile din plan familial şi cu atât mai mult cele specifice carierei propriilor puteri, pregătirii minuţioase şi studierii în amănunt a tuturor aspectelor unei anume chestiuni. Ne burduşim CV-urile cu cuantificări ale lucrurilor pe care le-am făcut singuri, personal, afişându-ne această etichetă ori de câte ori se impune. Am făcut, suntem, am realizat. Dar Dumnezeu, cu El cum rămâne? Să ne fie viaţa o pură întâmplare? Ne lăudăm că totul funcţionează cu precizie matematică, iar calculul nu are cum să fie eronat sau potrivnic, din moment ce avem perspectiva de ansamblu a lucrurilor. La începutul fiecărui demers analizăm repetat toate datele problemei, Dumnezeu lipsind cel mai adesea din ecuaţie sau îndeplinind funcţie periferică, asta doar aşa de complezenţă, pentru a ne justifica o anumită calitate. Avem multe de învăţat de la bunicii care făceau nişte cruci zdravene şi hotărâte înainte de lucru şi de masă. Se aşezau astfel neîntrerupt într-o rânduială tainică, simţită permanent şi care le umplea până la refuz de mulţumire sufletele încă tinere. Theologhiseau simplu, dar sincer: "totdeauna lucrul tău, să-l începi cu Dumnezeu".

După vreo două săptămâni de panică în care s-au calculat pierderile produse de această calamitate naturală, lucrurile au revenit la normal. Pe acelaşi aeroport, aceiaşi mulţi călători dornici să ajungă la destinaţie. Vulcanul? O înşiruire de fenomene care s-au potrivit unele cu altele. Parcă prea perfect...