Capriciu patetic în Do minor, pentru Iuliana

I. Moderato un poco allegretto

Înserarea într-un oraş mare în toiul verii înseamnă încetinirea pulsului vital până la melancolie. Ca un adjectiv, focul zilei cade peste blocuri şi bulevarde trăgând în jos, cu un semiton, nuanţa afectivă a zilei care a trecut.

II. Allegro con brio

O aromă cunoscută de infuzie din flori de tei îţi tulbură gândurile şi percepţia justă a ambientului. Încercările nereuşite de a te menţine într-o poziţie stabilă, de a-ţi păstra "stilul", se dovedesc fade. Totul reuşeşte să existe iarăşi: dorul, în special dorul; o vrabie dezgheţând aerul şifonat ca un vechi manuscris; scaunul din bucătăria de acasă pe care se odihnea cineva cunoscut în dimineţile îmbibate cu aromă de mentă ca tifonul muiat în rivanol; glumele de mai târziu ale prietenului, care, luate in se, erau condimentele oricărei discuţii, dar care, judecate mai atent, ştergeau irizarea nuanţată a lucrurilor şi făceau lumea în ansamblu să pară redundantă; apoi, zilele acelea nesfârşite în care te plimbai singură prin grădina botanică: ploaia se oprise şi grupuri restrânse de oameni încercau să capteze cu nările şi ochii aroma puternică de ceai care se ridica din pământ ca dintr-un ibric umplut cu frunze de tei şi flori de iasomie.

III. Presto agitato

De data asta nu plouă. Nici un curcubeu epileptic nu se lăţeşte peste zidurile de beton şi căldura accelerează bătăile inimii în bezna mundană. Holterul natural al corpului înregistrează sincope bizare, făcând paşii nesiguri, înghiţind orbite stelare şi cozi de cometă în intervalul dintre două guri de aer. O linişte resemnată se depune ca polenul peste asfaltul dogoritor, devorând secundele din ceasul cu pendulă spânzurat pe peretele unui chiriaş, din limbile lui ameţite, din pendula bolnav legănându-se în ritmul ei ancestral. Mişcarea giratorie a privirilor grăbeşte ritmul tăcut al bătăilor de gene, făcând irisurile să se dilate, devenind peisaje de miniaturist.

IV. Adagio un poco mosso

Din locul sincopei temporale în care te afli se deschide perspectiva obscură a unei camere ce-ţi pare mai îngustă decât de obicei. E atât de linişte încât sfârâitul feştilei de la candelă poate acoperi urletele îndepărtate ale lupilor ce bântuie fantomatic pădurea din fereastră. Din când în când, vântul înteţeşte jarul din sobă şi eliberează prin cele trei fante ale uşiţei de fontă treimea de raze portocalii ce se joacă în ochii Sfântului Ioan Botezătorul; umbriţi de ştergarul alb care îşi desface larg aripile deasupra icoanei însângerate. Nu te poţi întinde şi tot corpul e crispat ca înaintea unei manifestări noumenale. Vederea şi-a restrâns cuprinderea la un culoar strâmt, aproape lipsit de caracteristicile perspectivei. Pentru a reuşi să vânezi câte o miridă de lumină ce se furişează tăcută din untdelemnul candelei, sâcâind protuberanţele discrete ale peretelui, trebuie să îţi supui creştetul unor manevre extrem de precaute, executate cu cea mai mare încordare a minţii; încercările skinografice îşi revelează condescendente impotenţa ontologică şi tendinţele iluzioniste. Descoperi astfel, pe întinderea pictată cu cinabru dintre sobă şi dulapul de haine, cum se ordonează imaginile în frescă ale unor familiare personaje de Sinaxar, cu trupurile lor transfigurate de post şi rugăciune, peregrinând prin peisajul nestilizat, pe sub pulberea de stele argintii, vegheate de o nesfârşită procesiune de aripi serafimice şi ochi pătrunzători de heruvimi. Deoparte, policentrată, sub coroana în flăcări a unui sicomor, stă o tânără, în veşmânt de muceniţă, purtând pe braţul drept un coş de nuiele. Într-o cunoscută reprezentare iconografică din sacristie ea ţine şi o secure în mâna stângă - unealta sacrificială. Soborul înaintează cucernic până se face nevăzut în spatele teracotei încinse, lăsând-o pe fetiţă singură, să se încălzească la lumina propriei aureole şi la cea a stelelor încrustate în cerul violaceu după tehnica meşterului zugrav, iubitor de racursiuri bizantine şi de sublimări apofatice ale coordonatelor vizibilului pentru a sugera dinamica transcendentală, nevăzută, a obiectelor reprezentate. În proximitatea acestei scheme metafizice, trântit peste o ridicătură de pământ spoită cu aur coloidal, toarce leul Sfântului Gherasim de la Iordan.

Apoi imaginea începe să se dilate la orizont, astupând cursul Fluviului ce curge în adâncime cu uriaşe dune de nisip şi toată urzeala delirului nonaxonometric face implozie, strecurându-se prin clepsidrele ochilor în inima coşmarului întârziat.

V. Rondo. Finale

Fluxul plăsmuirilor, puterea expresivă a creaţiilor succesive născute din ibricul de ceai urban, devine imediat un torent clocotitor, întrerupt din când în când de inserţiile inconştiente ale unor detalii uitate. Metropola intră stângace în somn şi o adiere abia simţită de vânt alintă ca un diez tonalitatea incandescentă a obrazului lumii.