Cum a eşuat misiunea creştină în Tibetul budist

În perioada secolelor XVII-XVIII, Tibetul a fost gazda mai multor misiuni creştine venite dinspre Occidentul catolic. A fost, de altfel, o mare şansă în a aduce Tibetul într-o relaţie mai strânsă cu lumea exterioară, dar în special cu lumea creştină apuseană, ţinând seamă mai ales de faptul că, în acea vreme, conducătorii religioşi tibetani erau cu mult mai deschişi spre ideile filosofice şi religioase străine decât sunt azi, după secole de izolare. Şi totuşi, dincolo de această mare oportunitate, ca şi în cazul Chinei din aproximativ aceeaşi vreme, misiunea creştină avea să eşueze. Şi aceasta, în primul rând, pentru că misionarii creştini au ignorat specificul civilizaţiei şi culturii tibetane, profunzimea trăirilor şi convingerilor tibetanilor. Cu doar o singură excepţie: aceea a iscusitului părinte iezuit Ippolito Desideri.

Primul misionar creştin ajuns în Tibet a fost tot un călugăr iezuit, părintele António dâAndrade, care pune bazele unei mici misiuni, în anul 1624, în capitala regatului Gu-ge din Tibetul apusean. Din păcate, misiunea nu va supravieţui decât până în 1640, când avea să-şi încheie activitatea, din pricina războiului dintre cele două regate, Ladakh şi Gu-ge.

Deşi a eşuat, succesul anterior al misiunii din Gu-ge avea să încurajeze o altă misiune iezuită la Shigatse prin venirea aici a celor doi părinţi, Cacella şi Cabral, primiţi de autorităţile budiste cu foartă multă căldură. Dar pentru că nu cunoşteau decât foarte puţin limba şi literatura tibetană, la început ei au trăit cu sentimentul că s-ar afla într-o comunitate creştină cu practici degenerate.

De pildă, imaginile zeiţei Tara (în tibetană "Mântuitoarea") le creau impresia că ar fi vorba de o versiune orientală a "Maicii Domnului", iar imaginile stilizate ale lui Tsong-Khapa, alături de cei doi principali discipoli ai săi, le apăreau ca o reprezentare ciudată a Sfintei Treimi. Această a doua misiune în Tibet avea să eşueze şi ea după moartea părintelui Cacella.

Mai târziu, în anul 1661, istoria consemnează prezenţa unor alţi misionari iezuiţi, care au trecut prin Lhasa, un fel de oraş-piaţă aglomerat, cu circa 80.000 de locuitori, în drumul lor dinspre China spre India. Nevorbind limba tibetană, acest grup de misionari săraci şi cu un comportament modest n-a reuşit să realizeze vreun contact serios cu localnicii, fiind trataţi mai degrabă ca nişte practicanţi religioşi exotici şi inofensivi.

Tot la Lhasa, începând cu prima parte a secolului al XVIII-lea, îşi fac simţită prezenţa două misiuni creştine: una iezuită, condusă de părintele Ippolito Desideri, şi o alta a călugărilor capucini, condusă de părintele Orazio della Penna.

Din nefericire, între cele două grupuri de călugări misionari a apărut o mare rivalitate legată de dreptul de a conduce misiunea din Lhasa. Această situaţie a ajuns să fie cunoscută şi la Roma şi ea a fost decisă în favoarea capucinilor. Aşa se face că, în 1721, complet dezamăgit, Desideri părăseşte Lhasa, locul în care studiase, predicase şi consemnase viaţa şi religia tibetană, cum nimeni până la el nu reuşise să o facă. Din lipsă de fonduri însă, misiunea capucinilor avea să eşueze şi ea definitiv aici, în anul 1745.

Diferenţa privind modul în care era abordată misiunea creştină de către călugării capucini şi cei iezuiţi era una mai mult decât evidentă.

De pildă, la început, capucinii nu purtau veşmântul lor religios şi nu-şi declarau credinţa. Se îmbrăcau în haine tibetane de culoare albastru închis şi îi impresionau pe tibetani mai ales prin faptul că practicau medicina.

La sosirea în Lhasa s-au bucurat de un mare ajutor din partea negustorilor armeni, deja stabiliţi acolo, fără de care cu greu ar fi putut supravieţui.