Despre tăcere

Îmi place să tac cuvintele. Ceea ce nu este tocmai ușor. Fiindcă trebuie să taci în mii de feluri diferite. Pentru fiecare cuvânt, o tăcere ce se deosebește de tăcerea altui cuvânt, întocmai cum se deosebesc cuvintele între ele. Asta înăuntrul aceleiași limbi.
Pentru că există deosebiri și-n lumea aceluiași cuvânt, atunci când este rostit în limbi diferite.
Este cu neputință să știi pe de rost tăcerea unui cuvânt îna­inte de a ține minte cuvântul. Așa cum este cu neputință să rostești un cuvânt fără să te gândești la lucrul desemnat de el. Zici cuvântul cer și-ți apare pe loc cerul în gânduri. Spui cuvântul ploaie și-n gândurile tale se aude cum plouă. Tăcerea e o limbă a gândurilor. Există pentru fiecare om de pe lume o limbă a gândurilor proprii.
Ce grozav ar fi un dicționar al tăcerii oamenilor! Al oamenilor ce vorbesc aceeași limbă. După aceea, un dicționar mai mare, poate cât cea mai mare bibliotecă de pe pământ, al tăcerilor din limbi diferite. Eu, unul, mă gândesc, încă de când am învățat să vorbesc, la amândouă. Aș da toate cărțile pe care le-am scris, precum și pe cele încă nescrise, ca să pot fi unul dintre autorii lor.
Poate că e timpul să spun că am venit pe lume cu această dorință în minte. Mi se părea la început că nimeni nu tace cu o forță mai mare decât mine cuvintele limbii în care mă născusem. Rosteam, luându-mă după ea, doar cuvinte de lapte în gând. Tot de lapte era și tăcerea lor. Puterea mea de a le tăcea, mai precis.
Mai apoi, pe măsură ce creșteam, îmi dădeam seama cât sunt de mic. Și cât de mică este și puterea ce-o aveam.
Doar dorința a rămas la fel. Știu, însă, că n-o să mi-o pot îndeplini niciodată. Am scris și-o să mai scriu, poate, niște cărți, în încercarea de a-mi face tăcerile înțelese. De a le face să vorbească aceeași limbă cu tăcerile celorlalți oameni. Atât și nimic mai mult!