Dicționar canonico-juridic: Canon (polisemie)

De-a lungul timpului, termenul de canon (κανών) a cunoscut o consistentă evoluție semantică, ajungând să definească atât regula pastorală aprobată sinodal și receptată eclezial, cât și epitimia dată de duhovnic în cadrul Sfintei Taine a Mărturisirii sau lista de cărți recunoscute ale Bibliei ori o cântare poetică religioasă creștină, de inspirație biblică.

Cea mai veche mărturie a folosirii termenului de „κανών”, în sensul de hotărâre sinodală referitoare la disciplina bisericească sau de regulă pastorală, o găsim în canonul 14 al Sinodului de la Ancira din anul 314. Unii părinți, însă, foloseau cuvântul κανών în secolul al IV-lea și pentru a identifica alte activități din viața Bisericii. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare (330-379), în epistolele sale din care s-au extras canoanele ce îi sunt atribuite, folosea termenul de κανών și pentru a identifica durata penitenței pe care un creștin trebuie să o împlinească după mărturisirea păcatelor la Spovedanie. Astăzi, pentru o astfel de perioadă de pocă­ință și de îndreptare, limbajul teologic ortodox folosește termenul de epitimie (επιτίμια). În actualul limbaj colocvial, însă, tot termenul de canon este în uzanța preponderentă pentru definirea acestei perioade de pocăință.

Din secolul al IV-lea, lista cărților biblice acceptate ca fiind adevărata Scriptură a fost identificată cu termenul de κανών, creându-se în limbajul de specialitate expresia de „canon biblic”. Motivul este că respectiva listă de cărți a fost aprobată prin canoane succesive. În acest sens, cel mai vechi manuscris existent astăzi, care cuprinde o astfel de listă a cărților Noului Testament, a fost numit „canonul muratori” (în latină Canon Muratori) după numele celui care l-a găsit, și anume Ludovico Antonio Muratori (1672-1750).

În primele secole, catalogul general al sfinților a fost identificat prin expresia de „canonul sfinților” (canon sanctorum). De la această expresie procesul de înscriere a unui sfânt nou în rândul sfinților Bisericii a fost identificat prin verbul „a canoniza”, iar rezultatul acestei acțiuni s-a numit „canonizare”.

Pentru încălcarea Sfintelor Canoane, slujitorii Bisericii pot fi sancționați prin canonisire, adică prin trimiterea lor la o mănăstire, pentru o perioadă de post și de pocăință, cu obligația de a participa la toate slujbele și activitățile din mănăstire.

În limbajul liturgic, în special în limbile latine, termenul de canon a fost asociat cu partea cea mai importantă a Sfintei Liturghii, și anume cu rugăciunea euharistică, creându-se astfel expresia de „canon euharistic” pentru a defini anaforaua (ἀναφορά). În primele secole ale creștinismului latin, euharistia însăși era considerată ca fiind canonul liturghiei (canon missae); ulterior, rugăciunile euharistice din cadrul Sfintei Liturghii au fost identificate cu expresia de „canon euharistic”, în Apus, și de „anaforaua”, în Răsărit.

În cultul ortodox, termenul de canon identifică o cântare poetică religioasă creștină, de inspirație biblică. În cântarea psaltică, canonul este o compoziție alcătuită din mai multe cântări (ode, tropare, catavasii), care respectă anumite reguli privind forma și legătura dintre ele, astfel încât împreună să formeze un tot. Acest tip de imn, numit canon, datează din secolul al VII-lea, fiind creat de Sfântul Andrei Criteanul († 740), autorul Canonului Mare de pocăință ce se săvârșește în Postul Mare. În secolele următoare, acest imn a fost dezvoltat și promovat în Biserică, ajungând să intre definitiv în structura slujbelor bisericești. 

Termenul de canon a fost asociat și cu cel de rugăciune pentru a defini o rugăciune personală făcută după anumite reguli atât de formă, cât și de conținut, creându-se astfel expresia „canon de rugăciune”.

În limbajul teologic actual, însă, înțelesul cel mai mult folosit pentru termenul de canon este acela de regulă pastorală aprobată sinodal și receptată eclezial. De obicei, termenul este folosit la plural în expresia „sfintele canoane” sau „sfintele și dumnezeieștile canoane” pentru a defini colecția oficială de reguli pastorale a Bisericii.

(Material realizat de Cancelaria Sfântului Sinod)