Dragostea învinge demonii

Un monah copt care trăia în deșertul egiptean prin anii ‘70 ai secolului trecut, în aceeași zonă în care, cu mai bine de 1.500 de ani în urmă, înflorea monahismul, spunea că s-a retras în deșert pentru a putea identifica mai ușor ispitele venite de la diavol. În oraș, în aglomerările urbane, cel rău își poate camufla ispitirile în mulțimea stimulilor care ne copleșesc. În deșertul arid rămâi doar tu și impulsurile tale printre dunele de nisip. Ispitele devin atunci evidente și se descoperă ca atare, fără să se mai poată disimula. 

Cam la fel gândeau și Părinții din primele generații și de aceea în Pateric apar câteva locuri în care confruntarea cu demonii este directă, iar monahii înarmați cu rugăciune și smerenie biruiesc. Totuși, procentual, numărul de apoftegme în care diavolul cu ispitele sale este pomenit sunt destul de rare (chiar dacă este pomenit încă din primul grupaj de apoftegme, cel despre avva Antonie cel Mare). Impresia celor câteva povestiri care descriu confruntarea cu diavolul este însă atât de puternică, încât o lectură superficială te poate lăsa cu impresia că pentru Părinții din deșert lupta împotriva diavolului ocupă un loc mai important decât este el în realitate. Dacă ar fi să simplificăm destul de mult, am putea spune că toate istorisirile în care sunt pomeniți demonii nu fac altceva decât să amintească monahilor, și de fapt creștinilor din toate generațiile, că diavolul există și „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). Conștiința existenței unui asemenea adversar îndeamnă la precauție, în rest, confruntarea directă este lipsită de sens, iar viața Părinților se desfășoară pe aceleași coordonate: rugăciune, nevoință, dragoste pentru Dumnezeu și pentru aproapele. Asceții - care cunoșteau cel mai bine ispitele diavolului - trăiesc de parcă diavolul nu ar fi, cu nădejdea toată înaintea lui Dumnezeu și cu inima deschisă pentru frați. Aceasta este soluția pentru a curăța pământul pângărit de răutate.
Există o poveste iudaică ce ascunde același înțeles ca și experiența Părinților pustiei. Regele Solomon voia să construiască templul, dar nici un loc din cele pe care încercase să pună temeliile Casei Domnului nu a rezistat. De fiecare dată au venit valuri și cutremure care au șters până și urmele fragilei încercări. Locașul divin trebuia zidit pe un loc vrednic de o asemenea cinste, dar tot pământul era impur. Pe când căuta un asemenea spațiu, a adormit pe un câmp unde erau așezate două grămezi cu snopi de grâu la fel de mari. Și a aflat povestea lor. Câmpul era împărțit de doi frați. Unul căsătorit și cu familie mare, iar celălalt singur. După ce a secerat fiecare partea lui, cel singur s-a gândit că fratele lui are mai multă nevoie de grâne decât el pentru familia lui mare, așa că în taină, noaptea, a mers și a pus câțiva snopi de pe grămada lui pe cea a fratelui. Celălalt, la rândul lui, se gândea că viața îi este rânduită, în vreme ce fratele rămas singur încă trebuia să își facă un rost, de aceea, ca să îl ajute, a mers noaptea și a pus câțiva snopi de pe parcela lui pe cealaltă. Dragostea care îl pune pe aproapele tău, pe fratele tău înaintea ta și a egoismului tău este cea care poate curăța pământul de orice necurăție și îl poate face asemenea paradisului. Acesta este mesajul poveștii evreiești, care ne arată că singurul loc în care a putut fi construit templul este pământul pe care dragostea jertfelnică s-a întâlnit cu iubirea care uită de sine.
Acesta este și mesajul Patericului, chiar în ceea ce privește lupta cu demonii. Dragostea și rugăciunea plină de smerenie sunt cele care pot alunga orice influențe demonice și pot reface atmosfera paradisiacă, pe care deplin o vom trăi după trecerea în veșnicie.