Dumnezeu aşteptă îndelung semnul dragostei simple

Unul dintre momentele importante din activitatea mesianică a Mântuitorului este convorbirea Lui cu femeia samarineancă la fântana lui Iacob (Ioan 5, 5-42).

Mântuitorul s-a aşezat pe marginea fântânii să se odihnească. Păstorul cel bun căuta oaia rătăcită pentru a o aduce la calea adevărului. Întru împlinirea acestui ideal sfânt, Domnul Iisus Hristos uneori aştepta, iar alteori ieşea El Înşuşi întru întâmpinarea aceluia care avea nevoie de milă şi har izbăvitor.

În acest scop, fântâna lui Iacob ia forma unui amvon itinerant, oferind omului prilej de întâlnire cu divinitatea. Pentru convorbirea cu samarineanca, Iisus a ales un loc potrivit tradiţiei religioase şi naţionale a samarinenilor. Aceştia intenţionau să se alăture religios patriarhului Iosif; or, Siharul este situat în apropierea ţinuturilor lui Iacob, care a săpat celebra fântână ce îi poartă numele.

Mântuitorul, ştiind că va veni samarineanca, i-a ieşit întru întâmpinare. Problema oboselei a fost doar un pretext; de fapt, Iisus înseta după convertirea poporului samarinean. Folosindu-se de apă pentru potolirea setei fizice, Domnul Iisus Hristos arată că mijloacele materiale pot călăuzi sufletul pe cărările mântuirii. Deseori, Dumnezeu foloseşte prilejuri simple pentru a interveni în viaţa omului.

Numeroase sunt cazurile când gesturi simple contribuie la realizarea unor relaţii însemnate între oameni.

Iisus urmează această stratagemă, cerându-i femeii samarinence apă să bea. Solicită apă materială spre a-Şi potoli setea fizică, pentru ca apoi să ofere El samarinencei Duhul Său cel Sfânt, dătător de viaţă nemuritoare. Această cerere implică smerenie, „dă-mi să beau“, cel care cere o face cu umilinţă, însă, cel care oferă este cuprins de dragoste.

De pildă, cerşetorii, la colţ de stradă, stau cu mâna întinsă, iar trecătorii depun cu dragoste ceva în această mână, aflată într-un gest de umilinţă.

Dragostea şi smerenia se caută şi se completează reciproc. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că mai mare este bucuria celui care oferă decât a aceluia care primeşte. Cel care oferă se bucură că are de unde să dea şi la alţii, pe când, cel care primeşte o face cu tristeţea lipsurilor sale. Mântuitorul solicită samarinencei ceva de absolută trebuinţă, apa, principiu esenţial de existenţă a vieţii. Dumnezeu aşteaptă de la om ceva esenţial din viaţa sa personală, un simplu gest umanitar, ca apoi să îl răsplătească El pe om cu purtarea Sa de grijă cea milostivă.

Aşteptând semnul dragostei omului

Înduratul Dumnezeu însetează mereu aşteptând semnul dragostei omului, concretizat prin credinţă şi fapta bună, întrucât „credinţa fără faptă este moartă“, zice Sf. Iacob (2, 20). Milostivul Dumnezeu este tot timpul aproape de om, gata să îl călăuzească pe calea mântuirii, întocmai ca părintele din Evanghelie, aşteptând întoarcerea fiului rătăcit.

Dumnezeu aşteptă îndelung semnul dragostei simple ca să ofere, în schimb, binecuvântarea milostivirii Sale: „Iată stau la uşă şi bat şi cine-Mi va deschide intru şi prânzesc cu el“ (Ap. 3, 20). La dragostea limitată a omului, Dumnezeu răspunde prin ocrotirea Sa cea fără de margini. Simţind atmosfera potrivită misiunii Sale sfinte, zice femeii: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este cel ce-ţi zice: «Dă-mi să beau!», ai fi cerut tu şi El ţi-ar fi dat apă vie“, semnul concret al dragostei divine (Ioan 4, 10). În trăirea duhovnicească, mijloacele simple sunt de un real folos întru potolirea dorinţei de desăvârşire. În genere, omul are sete de slavă deşartă, de îmbogăţire, de mărire etc. Cine se adapă din această apă a tentaţiilor de tot felul însetează din nou. Însă, cel ce se învredniceşte de bogăţia purtării de grijă a lui Dumnezeu încetează a mai fi chinuit de griji trecătoare. Astfel, apa ocrotirii divine, dăruită de Dumnezeu, devine izvor de apă nemuritoare, pururea îndestulătoare.

„Apa pe care Eu vă voi da se va transforma în izvor de apă nemuritoare“

Convinsă de adevărul acestor cuvinte mesianice, samarineanca cere apa miraculoasă: „dă-mi să beau“, ca să nu mai ostenească venind mereu la fântână.

Realizându-se o atmosferă de încredere reciprocă, Mântuitorul pune degetul pe rană. „Cheamă pe bărbatul tău...“. „N-am bărbat“. „Bine ai zis că n-ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut, iar cel pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat“. Povestea bărbaţilor femeii are relaţie indirectă cu cele cinci triburi ale Asiriei. În timpul captivităţii babilonice a evreilor - între anii 640-538 î.Hr. -, regele Asiriei a repopulat Samaria cu cinci triburi păgâne, asiatice, cu idolii lor, la care continuau să se închine (4 Regi 17, 24-41). Emigranţii au fost convertiţi la mozaism, dar parţial, continuând să adore şi zeităţile proprii. După încetarea captivităţii, evreii veniţi din Samaria s-au amestecat cu aceste triburi, rezultând un popor amestecat, în permanentă duşmănie şi confuzie religioasă. Mântuitorul, cunoscând acestea, a încercat să liniştescă rătăcirile lor sufleteşti. Adevărul religios nu se poate lămuri atâta vreme cât există obstacole de ordin spiritual, care se ridică între Dumnezeu şi om, viaţa duhovnicească nefiind separată de trăirea morală. Când se neglijează lucrul acesta Dum-nezeu aminteşte mereu: „Cheamă pe bărbatul tău“.

Pocăieşte-te, omule, de păcatele care te chinuie, îndreaptă ceea ce trebuie îndreptat în viaţă, îndepărtează tot ce poate fi întinăciune şi păcat păgubitor de suflet. Părăseşte bărbaţii tăi nelegitimi şi vino la Mine - Cel legitim.

Convinsă de puterea divină a acestor cuvinte, samarineanca mărturiseşte convingător: „Doamne, văd că eşti prooroc“. Mărturisirea făcută cu oarecare ezitare, prin faptul că acest Prooroc este iudeu, cu probleme pentru samarineni, pe motiv de închinare; iudeii aduceau laudă lui Dumnezeu în Ierusalim, în timp ce samarienii pe muntele Garizim. Răspunsul lui Iisus este clar: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Va veni vremea, a şi venit, când adevăraţii închinători Îl vor adora pe Dumnezeu în duh şi-n adevăr“. Mântuitorul a precizat că toate diferenţele de închinare se vor rezolva printr-o reală adorare spirituală. Femeia a înţeles de la Iisus că Ierusalimul şi Garizimul sunt doar o umbră palidă. Convinsă pe deplin de adevăr, samarineanca îşi dă seama că nu se găseşte nici la Ierusalim şi nici la Garizim, ci la fântâna lui Iacob, în prezenţa lui Iisus „Proorocul“, descoperit şi mărturisit convingător de ea.

Un adevărat mesaj divin adresat creştinilor din toate timpurile şi locurile

Acest mesaj mărturiseşte că „Dumnezeu este Duh - şi cine I se închină trebuie să se închine în duh şi-n adevăr“. Adorarea lui Iisus nu este un simplu formalism, ci un efort susţinut de unirea voinţei omului cu aceea a lui Dumnezeu, ca Sfântul Duh să ocrotească sufletului omului, astfel încât nici o piedică să nu se interpună între Dumnezeu şi om.

Samarineanca arată că ştie de venirea lui Mesia, care va dezvălui tot adevărul mărturisit de Iisus. „Eu sunt, Cel ce-ţi vorbeşte“, Hristos Dumnezeu, vorbeşte El Însuşi lumii - Creatorul se adresează creaturii. Convinsă de acest adevăr divin de care s-a învrednicit, femeia lasă vasul şi se duce grăbită spre compatrioţii săi, pentru a le transmite şi lor providenţiala sa descoperire: „Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut, nu cumva este Hristosul?“. Cu sufletul călăuzit de Sfântul Duh, samarineanca se oferă curajos misiunii apostolice, misiune cu roade însutite. Samarinenii ies din oraş şi se îndreaptă cete-cete către Iisus. Apostolatul consătencei lor va lua forma unei mărturisiri personale - „iată ce mi s-a întâmplat“. A împărtăşi cu altcinva ce ni se întâmplă este un adevărat curaj sufletesc, sub ocrotirea Sfântului Duh. Acest curaj l-a dovedit cu prisosinţă această făptură fragilă, prin curajul mărturisirii sale devenind Sf. Fotini.

Sfinţii Apostoli, întorşi cu alimente, invită pe Mântuitorul la masă: „Învăţătorule, mănâncă!“ la care primesc răspunsul: „Mâncarea mea este să fac voia Celui ce m-a trimis“. Aceasta înseamnă că ascultarea de Tatăl ceresc constituie adevărata hrană duhovnicească a mărturisitorilor lui Dumnezeu.