Elogiu „bunului-simț”

Un om inteligent, dacă nu este și un om de caracter, dedicat societății, nu e decât un om primejdios, cu obiective personale egoiste, care nu includ și pe aproapele.

Ruina sufletului începe de la lipsa bunului-simț, care-l face pe om să nu mai respecte, în primul rând, drepturile celor din jurul său. Lipsa acestui sentiment este punctul de pornire care dezvoltă desconsiderarea altei persoane, nepăsarea, călcarea în picioare a eului celorlalți.

În aceste vremuri, preocuparea noastră pentru educarea copiilor rezidă, din păcate, în a le pune la dispoziție informații cu duiumul și căi de acces la acestea, eludând de cele mai multe ori exemplul personal, din care se învață cel mai mult și care se amprentează cel mai ușor, și apoi implicarea afectivă, emoțională, care clădește sufletul și care construiește persoana, în care trebuie să se regăsească chipul lui Dumnezeu. Delegând diverse alte persoane în a face educație și comutând respon­sa­bilitățile, conducem pe nesim­țite la o depersonalizare a relații­lor familiale, care vor deveni tot mai golite de sentimente și ajungem, la un moment dat, în punctul în care nu înțelegem de ce copiii, pentru care socotim că am făcut totul, întâmpină probleme la care nu reușim să găsim rezolvări.

Risipirea noastră este dată tocmai de mândria care ne mistuie sufletul și ne îndeamnă să purcedem la cât mai multe acțiuni menite a ne transforma copiii în modele competitive, tot mai apreciate în societate, uitând practic să transmitem vlăstarelor noastre valorile de bază ale crești­nismului, dragostea și simplitatea umană, care, paradoxal, clădesc valori simple, dar trainice pentru o societate aflată într-un declin violent. Astfel, prunci care cunosc a se exprima în limbi diferite de cea maternă, care știu să mânuiască uneori mai bine decât unii adulți gadget-uri de ultimă generație, care sunt implicați în istovitoare programe extrașcolare, nu mai primesc elementare reguli de conduită morală creștinească și socială, pentru că ziua nu are decât „24 h” sau pentru că nu se consideră a mai fi necesare.

Evoluționismul actual desa­cralizează ființa (persoana), deposedând-o de latura divină, și inserează pe nesimțite o distanță tot mai mare între suflet și cognitiv. Capcana aceasta, care ne absoarbe ca o gaură neagră, ne sădește sămânța nemulțumirii de sine, sămânță nelucrătoare în bine, care este din ce în ce mai mult promovată de media și care șiret încolțește în inima omului, aducând cu ea o letargie și o deznădejde a sufletului, și nu puțini sunt cei care sunt păcăliți de acest val neo-spiritual, care are ca scop tocmai distanțarea de divinitate, ruperea legăturii omului cu Dumnezeu și inocularea ideii de guvernare fără teocrație. Astfel, ajungem la o rezumare a propriei persoane doar la parametrii pe care-i considerăm constructivi, dar, de fapt, se alunecă spre o izolare și o individualizare, spre un egoism și o foame de falsă personalitate, ceea ce dăunează grav relațiilor interumane primare: a ști să salutăm un vecin, un cadru didactic, un preot; a ști să ne comportăm elegant în mijloacele de transport în comun sau la serviciu, a înceta cu vorbele şoptite, în speranța parvenirii pe scara profesională, fără fundament de pregătire solidă. Toate aceste carențe de educație familială se întorc ca un bumerang tot împotriva celor care nesocotesc aceste „nimicuri”, adică împotriva părinților superficiali, care-și formează propriii copii spre nevalorizarea semenilor în mijlocul cărora trăiesc și uite așa ajungem să avem copii nerespectuoși, dar bine situați intelectual, iar cea care are de suferit, până la familia macro, este familia de acasă, ceea ce generează frustrări și neîmpliniri în toate ramurile vieții.

Așadar, să intensificăm fără vacanță școala celor șapte ani de acasă, pentru ca bunul simț deprins să contureze și caractere demne, nu numai minți luminate.