Împotriva plictiselii

În ciuda dinamismului care pare să ne caracterizeze, societatea de azi este roasă tot mai abitir de boala plictiselii. Omul contemporan se satură repede de ceva, dovadă că se plictiseşte. Privind în literatură, observăm că marea proză rusă a veacului al XIX-lea este dominată de fiinţe sufocate de plictiseală, cărora li se opun de regulă nebunii, anarhiştii, intelectuali fără pogorământ, dar şi de străluminaţi "fous en Dieu. În lumea noastră însă, aceştia din urmă au dispărut. Avem în locul lor legiuni de roboţi, creaturi depsihizate, oameni ai confortului şi egoismului. Nici neoplasmul ori sindromul imunodeficitar, cu toate feţele lor oribile, nu poate sparge carcasa lustruită a actualei civilizaţii. Mereu m-am izbit de chipul hidos al plictiselii. Le grand ennui, cum ar fi spus Baudelaire, profetul Răului. Şi tot izbindu-mă, m-am întrebat: Cum să mă opun? Cum să-i rezist? Care sunt mijloace adecvate pentru a nu mă plictisi? Dacă pui mâna pe o carte, nu combaţi plictiseala. Excitaţia intelectuală, plăcerea estetică se evaporă cât ai bate din palme. Spectacolul? Acelaşi rezultat. Turismul? Cunosc persoane care au bătut planeta de la un capăt la altul şi le citeşti pe faţă aceeaşi dezabuzare. Sportul e mâncarea săracului, dar nu mă interesează o asemenea alimentaţie.

Aşadar, după o suită de eliminări, am ajuns la o concluzie stupefiantă. Omul combate plictiseala prin trei mijloace: dragostea, băutura şi rugăciunea. De toate ne săturăm, mai puţin de acestea trei. Alăturarea e fireşte incomodă, dar, lăsând la o parte ipocrizia, constatăm că reprezintă singurul remediu viabil. Fiindcă numai iubind, bând şi rugând realizăm, banal spus, depăşirea propriilor limite. De altminteri, aici funcţionează o desprindere în trei trepte. Băutura, fireşte, e iluzorie şi distrugătoare. Dar are şi ea clipe de graţie. Doar beţivii cu har - sunt şi din aceştia - ştiu ce înseamnă înariparea produsă de alcool. Citiţi ultima carte a lui Muri, marele poet Ion Mureşan, şi veţi înţelege multe de acolo despre tainele alcoolului! Amanţii taciturni - ce simplu şi frumoase sunt povestirile lui Tornier din volumul cu acelaşi titlu! - cunosc la rândul lor clipa de extaz când nu-şi mai aparţin şi în felul acesta răpun plictiseala. Evident, vine apoi tristeţea, dar care este altceva, fiindcă nu e ceva banal, ci are un gust melancolic. "Şi, în sfârşit, pe ultima treaptă este rugăciunea. Tot ceea ce până în acest moment a fost pasiune sub fascinaţia unei alte identităţi s-a purificat şi scapă controlului gravitaţional. Marii rugători nu sunt, fireşte, nişte îngeraşi asupra cărora pământul nu mai exercită nici o atracţie. Dimpotrivă, rugăciunea înseamnă teribile nevoinţe şi acestea presupun chinuitoare strădanii ale trupului laolaltă cu sufletul, dar ei au câştigat o anumită seninătate, ceea ce-i deosebeşte net de ceilalţi muritori.

Un om îmbunătăţit este un om care nu se plictiseşte. Pentru un asemenea om care ştie să se roage, cosmosul cu toate văzutele sale este un prilej de necontenită mirare, şi acolo unde este mirare, este şi bucurie, şi, tot ca treaptă finală, fericire. Nu îmi mai e lehamite, nu mă mai satur, în concluzie, nu mă mai plictisesc. Ceea ce până acum mi-a năclăit inima şi mi-a încleiat creierul nu mai are putere asupra mea. Cărţile mor în rafturi, în vreme ce libertatea câştigată prin ultima decondiţionare îl luminează pe omul rob atâta vreme. Acţiunea împotriva plictiselii este până la urmă drum spre libertate.

" Un om îmbunătăţit este un om care nu se plictiseşte. Pentru un asemenea om care ştie să se roage, cosmosul cu toate văzutele sale este un prilej de necontenită mirare, şi acolo unde este mirare, este şi bucurie, şi, tot ca treaptă finală, fericire."