În ce criză ne aflăm?

Suntem într-o situaţie de criză. Sunt necesare sacrificii pentru a putea merge înainte, toţi trebuie să suferim. Reduceri, concedieri, tăieri de salarii trebuie operate. Altfel nu mai putem continua. Dar de fapt care este problema? De ce suntem în criză?

Pare paradoxal de simplu răspunsul la această întrebare, suntem în criză este pentru că nu mai sunt bani. Iar bani nu mai sunt pentru că, şi aici avem variante: cheltuim prea mult, producem prea puţin, colectăm prea puţine taxe, nu ştim să gestionăm corect bugetul şi altele asemenea. De fapt, toate aceste variante sunt corecte, iar realitatea este că nu mai sunt bani, dar motivele pe care le invocă diverşii analişti sunt subsumate de un motiv mai amplu care stă la baza tuturor acestor efecte ale unei cauze majore, lipsa unei viziuni articulate cu privire la direcţia în care se îndreaptă această ţară.

Unii cred că ar trebui să ne îndreptăm către un model american de economie concurenţială, alţii cred că un model suedez de stat asistenţial ar fi mai potrivit, unii consideră că statul trebuie să protejeze mai întâi antreprenorii care aduc prin munca lor beneficii economiei, deci tuturor, alţii că statul trebuie să îi protejeze pe cei care nu se pot proteja, cei slabi, cei prea bolnavi, bătrâni, prea tineri, ceilalţi se pot descurca şi singuri. Unii văd ca soluţie la problema şomajului generat de criză angajarea la stat, alţii văd ca soluţie a crizei reducerea angajaţilor la stat. Unii spun că vom ieşi din criză dacă vom cheltui mai puţin, alţii spun că vom ieşi din criză dacă vom câştiga mai mult. Problema este că toate aceste viziuni se bat cap în cap, iar bugetul este unul singur, ţara este una singură şi viitorul ei tot unul singur, chiar dacă acum el pare incert.

Ce ne lipseşte? Ne lipseşte o înţelegere comună a ceea ce ar trebui să facem împreună. Ne lipseşte solidaritatea care îl face pe cel bogat să nu fure de la buget în dauna celor amărâţi şi pe cel sărac să nu abuzeze de ajutoarele sociale, ne lipseşte înţelegerea faptului că toţi suntem în aceeaşi barcă şi că ar trebui să ajungem împreună la un consens, fie şi minimal, cu privire la ce ar trebui să facem nu numai ca indivizi, dar şi ca persoane într-o comunitate. Ne lipseşte în mod fundamental convingerea profundă că suntem O ţară, UN popor, că de binele aproapelui depinde binele nostru, că scăparea nu este strict individuală, că nu putem trăi fără ceilalţi şi suntem datori unii altora de a ne ajuta şi a ne înţelege.

Fundamental ne lipsesc credinţa şi dragostea, singurele baze pe care se poate clădi cu adevărat o comunitate. Cât timp erau bani, acei bani iluzorii care de fapt nu însemnau nimic, eram toţi fericiţi, puteam acoperi uşor lipsa noastră de credinţă şi iubire, trăiam în iluzia că suntem buni şi credincioşi. Acum acei bani şi-au pierdut valoarea, pentru că ei nu pot ţine locul încrederii şi al dragostei la infinit. Suntem în criză nu pentru că nu mai avem bani, putem tipări oricâţi bani vrem, nu în ei nu mai avem încredere, ci în noi nu mai avem încredere. Şi nu cred că banca centrală sau guvernul sau FMI-ul va putea face ceva care să ne facă să ne redobândim încrederea în noi. Ţine de o reaşezare fundamentală a sufletelor noastre redobândirea încrederii reciproce, iar eu cred că fără Hristos acest lucru este cu neputinţă.

Timpul va trece, specialiştii vor găsi o rezolvare la problema banilor, ba cu tăieri, ba cu împrumuturi, ba cu una, ba cu alta, iar vom avea bani, iar vom fi fericiţi că suntem buni şi credincioşi, dar dacă sufletele noastre vor fi tot aşa cum sunt acum, degeaba vor creşte indicatorii economici, va scădea deficitul, vom fi competitivi şi pe plus, din criză, adică din judecată, sensul original al termenului grecesc krisis, nu vom ieşi, pentru că nu banii sunt soluţia, ci iubirea, aşa cum ne şi învaţă de două mii de ani Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos.