În spatele disprețului și al admirației

Patericul decupează mici scene din viața cotidiană a părinților deșer­tului, pe care mai apoi ni le pune în față fără alte comentarii: „Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: «De ce demonii îmi amăgesc sufletul să stau cu cei care sunt deasupra mea și să-i disprețuiesc pe cei care sunt mai prejos decât mine?» Bătrânul îi zice: «Apostolul a spus că într-o casă mare nu sunt numai vase de aur și de argint, ci și din lemn și din lut. Dacă omul se purifică de toate acestea, este plăcut Stăpânului, gata de orice faptă bună»”. 

Sunt în acest mic fragment două părți care se cer analizate: întrebarea fratelui și răspunsul bătrânului, care nu se întâlnesc decât parțial. 

Fratele are intuiția clară că în spatele atitudinii lui, în aparență bună, se ascunde o ispită. Există un proverb românesc care zice: „Spune-mi cu cine te însoțești, ca să îți spun cine ești”. Cu alte cuvinte, grupul din care facem parte ne conferă identitate. E o contagiune a felului de a fi al grupului cu care ne asociem, care se răsfrânge asupra noastră, un transfer pe care nu îl putem eluda. Într-o adunare de oameni buni, bunătatea este mai ușor de împlinit. Suntem legați unii de alții prin fire nevăzute, prin care circulă influ­ențe de care habar nu avem. Am putea spune: Dacă vrei să fii bun, însoțește-te de oameni buni, dacă vrei să fii deștept, alătură-te unor oameni deștepți, dacă vrei să fii puternic, intră în grupul celor puternici. Ne putem descoperi noi înșine, cu aspirațiile noastre ascunse, doar analizându-i pe cei pe care îi frecventăm. 

Raportul cu grupul din care facem parte nu este niciodată unul simplu. Dacă persoana este lipsită de identitate puternică, asemenea apei se va turna în grup și se va pierde acolo, iar căutarea sa va rămâne neîmplinită. Pe de altă parte, în această căutare se poate insinua ceva perfid: dorința de putere și de stăpânire, interesele personale josnice etc. Modul cel mai bun în care se verifică poziționarea ta într-un grup este atitudinea pe care o ai față de cei din afara lui. 

Fratele pe care îl vedem în această povestire este alertat tocmai pentru că își conștientizează disprețul pentru cei care se află dincolo de limitele admirațiilor sale. Pe aceia îi exclude, se separă de ei cu vehe­mență. Undeva, în adânc, probabil că îi socotește mai puțin oameni, îi decade din calitatea lor umană. Aceste constatări, valabile la nivel personal, au fost verificate în fierberile istorice ale sălbaticului secol XX. Așa s-au născut pogromurile fasciste, lagărele comuniste de muncă forțată și alte absurdități testate pe scară largă. 

Avva Pimen răspunde în maniera sa caracteristică și, poate, reprezentativă pentru părinții deșertului. Face recurs la Scriptură și zice că, de fapt, diferențele sunt firești. La fel cum într-o casă mare sunt mai multe obiecte din materiale deosebite și cu valori distincte, la fel sunt și oamenii. Dar și aici rezidă o diferență fundamentală: oamenii nu sunt cu totul închiși în limitele determinărilor lor. Pe scara valorii se poate urca și se poate coborî. Chemarea însă de a deveni vas de preț este adresată în egală măsură tuturor. Nevoie este doar de disponibilitatea pentru orice faptă bună. 

Răspunsul avvei Pimen nu este unul frontal, ci vine pe ocolite. Nu bruschează libertatea, este un răspuns înțelept, care nu riscă nici o clipă să se transforme în rețetar, nu virează într-un set de instruc­țiuni de utilizare a creștinismului. Ascetul reușește să prindă în câteva cuvinte fragilitatea și fluiditatea existenței umane. Bătrânul avertizează că cei ce se află deasupra riscă să cadă. Mai important însă este că subliniază posibilitatea celor de mai jos, cei care sunt obiect al dispre­țului, de a se schimba pozitiv. Pot deveni mai buni. Tu te găsești la mijloc, ține doar de decizia ta cum urmează să te miști. Într-o singură frază, avva Pimen mustră, invită la efort permanent și oferă temei pentru nădejde.