Invitatul săptămânii: Sfânta Scriptură în alcătuirea rânduielilor liturgice din perioada Triodului

Una dintre cele mai bogate şi mai complexe perioade liturgice ale anului bisericesc, perioada Triodului este o veritabilă „şcoală“ a pocăinţei, un binecuvântat „timp al mântuirii“ şi o „cale“ sigură de întoarcere la Părintele ceresc. Rânduielile ce o alcătuiesc - şi pe care le aflăm în cartea de cult cu acelaşi nume, care ghidează întreaga perioadă - au o puternică fundamentare biblică, întrucât, fără nici un echivoc, rugăciunea Bisericii este una eminamente biblică. Aceasta, pentru că Sfânta Scriptură este un element esenţial al credinţei şi vieţii ortodoxe şi, aşa cum se ştie, pe ea s-a întemeiat întregul edificiu liturgic al Bisericii. Acest adevăr este, parcă, mai evident dacă urmărim cu atenţie rânduielile liturgice din perioada Triodului. La o privire atentă asupra acestor rânduieli, se pot face cel puţin două observaţii în ceea ce priveşte tema care ne interesează: Sfânta Scriptură este lecturată în cult într-o măsură mai mare decât în alte perioade ale anului bisericesc şi mare parte din imnografia Triodului are un substrat biblic, ea inspirându-se, descoperind şi aprofundând teme ale teologiei biblice.

Lecturile biblice ale perioadei Triodului pot fi, şi ele, urmărite pe mai multe planuri. În primul rând, se cuvine să menţionăm aici citirea cărţii Psalmilor. Aceasta, ca prima carte de cult a Bisericii pe baza căreia s-a creat limbajul liturgic, rămâne până astăzi structura fundamentală a slujbelor ortodoxe. Ceea ce atrage acum atenţia nu sunt Psalmii „permanenţi“ (de la Vecernie, Utrenie, Ceasuri etc.), nici prochimenul (versete din Psalmi care se cântă mai ales la Vecernie şi Utrenie), comune în tot anul bisericesc, ci lecturarea catismelor din Psaltire. Astfel, observăm că, dacă în tot anul bisericesc (cu excepţia Săptămânii luminate) catismele din Psaltire sunt împărţite pentru Vecernia şi Utrenia zilnică astfel încât Psaltirea să fie citită integral în fiecare săptămână, începând cu a patra duminică a Triodului, deci de la începutul Postului Mare, această citire se dublează. Întreaga Psaltire se citeşte integral de două ori în fiecare săptămână a Postului Mare, catismele punându-se nu numai la Vecernie şi Utrenie, ci şi la Ceasuri. Întrucât Psaltirea este mai mult rugăciune, prin cuvintele ei sufletul vorbind cu Ziditorul său, am putea spune că dublarea citirii ei săptămânale în Postul cel Mare vine ca o intensificare a efortului duhovnicesc, postul fiind împreunat cu rugăciune mai multă. Apoi, ne reţine atenţia prezenţa permanentă a paremiilor (acele citiri din Vechiul Testament de la Vecernie) în întreg Postul Mare. Astfel, sunt citite integral cărţile Facerea, Isaia şi Pilde, până la Duminica Floriilor, iar în Săptâmâna patimilor - fragmente din cărţile: Facere, Ieşire, Iosua, III şi IV Regi, Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel, Sofonie, Zaharia, Iona şi Iov. Desigur că alegerea celor trei cărţi citite complet poate fi pusă în legătură cu împărţirea Bibliei la vechii evrei în: Legea (Tora), Profeţii (Neviim) şi Scrierile (Ketuvim). În această perspectivă, prezenţa câte unei cărţi din fiecare categorie poate fi interpretată şi ca recapitularea întregului Testament Vechi pe parcursul Postului Mare. Într-adevăr, perioada Triodului este asociată cu perioada vechi-testamentară, perioadă de pregătire şi de pocăinţă în aşteptarea întâlnirii cu Mesia, timp pe care îl reiterăm personal prin îndepărtarea noastră de Hristos în urma păcătuirii şi apropierea noastră din nou de El prin pocăinţă, lucru înlesnit de rânduielile acestei perioade. Pe lângă acestea, trebuie să spunem că cele trei cărţi, corespunzătoare celor trei părţi ale Bibliei ebraice nu au fost alese la întâmplare. Astfel, Facerea este aleasă din cele cinci cărţi ale lui Moise, întrucât ea redă istoria creaţiei şi a căderii în păcat, precum şi a făgăduinţei răscumpărării. Cartea profetului Isaia este una dintre cele mai importante cărţi profetice şi este citită şi pentru numeroasele profeţii mesianice pe care le conţine, Isaia fiind supranumit şi „evanghelistul Vechiului Testament“. Şi, în sfârşit, cartea Pildelor corespunde (după Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Grigorie de Nyssa) primei trepte a vieţii duhovniceşti: cea a făptuirii sau curăţiei. În orice caz, lecturile biblice ale Triodului doresc să ofere o hrană duhovnicească consistentă în perioada Postului Mare, întrucât: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Deut. 8, 3; Mt. 4, 4). „Dar nu numai lecturile directe au legătură cu Sfânta Scriptură, ci imnografia Bisericii în general, şi a Triodului în special, are o rădăcină biblică. Troparele, sedelnele, condacele, canoanele etc. care alcătuiesc Triodul „respiră“ din Scripturi, ele evocând, aprofundând, tâlcuind şi asumând texte biblice. În acest sens, amintim aici bogata imnografie dezvoltată pe marginea majorităţii duminicilor Triodului (Duminica vameşului şi a fariseului, a fiului risipitor, a înfricoşătoarei judecăţi, a izgonirii lui Adam din Rai, a Sfintei Cruci, a Floriilor). La acestea adăugând Săptămâna patimilor, în care relatarea evenimentelor biblice ce preced Învierea sunt centrale în imnografie. Demn de amintit aici este şi Canonul Sfântului Andrei Criteanul, citit de două ori: în prima săptămână a Postului Mare, fragmentat în patru părţi de luni până joi, şi a doua oară la denia de miercuri seara, din săptămâna a V-a a Postului. Acest Canon în cele peste 300 de tropare care îl alcătuiesc reiterează istoria căderii sau/şi a ridicării din păcat a unor personaje biblice. Imnograful prezintă personajele respective din Vechiul Testament (cânt. I-VIII) şi Noul Testament (cântarea a IX-a) nu doar ca pe nişte modele pozitive sau negative, ci ca pe istoria căderii şi ridicării fiecăruia dintre noi. Astfel, drama căderii unor personaje evocate devine drama căderii personale a fiecărui credincios, care este chemat la biruinţa asupra păcatului prin pocăinţă. Desigur, nu am trasat aici decât câteva linii mari ale legăturii dintre Sfânta Scriptură şi rânduielile Triodului. Însă, ceea ce trebuie să reţinem este nu numai faptul că există o continuitate istorică, liturgică şi teologică între Noul Testament şi cultul creştin, ci şi faptul că, trăind taina comuniunii cu Dumnezeu-Cuvântul în Biserică, fiii acesteia sunt hrăniţi de Cuvântul lui Dumnezeu revelat în Scripturi şi asumat în cult, care devine pentru ei şi vehicul de comunicare şi comuniune cu Dumnezeu.