Mihail Sadoveanu: un studiu de caz

Pe data de 19 octombrie se împlinesc 65 de ani de la moartea lui Mihail Sadoveanu, figură legendară a literaturii române, însă o conștiință morală și civică mult sub așteptări. Căci autorul unor romane nemuritoare („Baltagul”, „Frații Jderi” etc.) a fost tot același care a scris „Mitrea Cocor”, însă cu talent diminuat. De la un personaj iubit de marele public și un scriitor cu un uriaș talent, a ajuns un biet politruc la curtea liderilor staliniști ai anilor 50. Aceștia l-au folosit nemilos, l-au răsplătit, l-au maculat, l-au răsfățat. Cu ce s-a ales din toate acestea? Cu relativa libertate și prosperitate în țara ocupată de comuniști. A meritat?

Sadoveanu, un moldovean abil și talentat, se năștea la Pașcani în 1880, iar la numai 36 de ani devenea membru corespondent al Academiei Române. În plan politic nu s-a lăsat mai prejos: în interbelic s-a apropiat de Partidul Poporului, condus de generalul Alexandru Averescu, devenind deputat, apoi senator; în 1931-1932 a ocupat chiar funcția de președinte al Senatului, în timpul guvernării Iorga-Argetoianu.

După război, apropierea de puterea politică emergentă a comuniș­tilor susținuți de Moscova a căpătat însă o altă dimensiune morală. La alegerile din noiembrie 1946, falsificate grosolan de bolșevicii din România, Mihail Sadoveanu a fost ales deputat independent pe listele Blocului Partidelor Democratice. Surprizele nu se opresc aici: din decembrie 1946 până în februarie 1948 a condus Adunarea Deputa­ți­lor, iar în vara anului 1947 a prezidat ședințele în care Partidul Na­țional Țărănesc a fost scos în afara legii. Prestigiul său însoțea astfel eliminarea opoziției din viața publică într-un mod grosolan, brutal.

Pe legea din 30 decembrie 1947 privind proclamarea Republicii
Populare Române (în urma abdicării forțate a regelui Mihai) se află și semnătura lui Mihail Sadoveanu, în calitate de președinte al Adunării Deputaților. Semnătura atesta adoptarea actului de către „parlament”; ea nu înseamnă că scriitorul hotărâse de unul singur schimbarea regimului, însă îl situează în conducerea instituției care a dat formă legislativă acestei rupturi istorice uriașe.

Același Sadoveanu a devenit apoi membru al Prezidiului provizoriu al Republicii Populare Române și, din 1948, vicepreședinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale. A păstrat această din urmă funcție până în 1961. Prezidiul exercita atribuții ale șefului statului, între care dreptul de grațiere și comutarea pedepselor. În plus, a fost ales președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor (1949), iar apoi a fost numit președintele acestei instituții până la moartea sa, survenită în 1961. Ce traseu fulminant la vârste înaintate, ai zice, în timp ce colegii săi de breaslă, la fel de talentați, agonizau în temnițele regimului comunist. Sadoveanu era bine mersi la vânătoare de sălbăticiuni pe domeniile statului, pe când scriitorii „ostili regimului” erau vânați de Securitate, ei și familiile lor. Nici o remușcare, nimic? Se pare că nu.

Ce vreau să spun, de fapt? Nu că Sa­doveanu era un carierist fără scrupule, ci faptul că talentul și caracterul nu merg mână în mână totdeauna. Adică, un scriitor care cu­noș­tea ca nimeni altul istoria țării, personajele care au ridicat neamul din colbul istoriei, care știa că Biserica Ortodoxă a vegheat la bună­starea spirituală a poporului fiind reazem moral în vremurile tulburi, a ajuns să scrie ode închinate colectivizării („Mitrea Cocor”) și articole encomiastice la adresa ocupantului rus, cel care a adus nenorocirile cele mai mari cu putință peste noi, inclusiv prigoana anti­creș­tină. Un fel de Jules Michelet al României ca istoric entuziast, fiind branșat la elita cultu­rală a țării, dar și la cea bisericească, a asistat de la înălți­mea funcțiilor sale la represiunea cea mai atroce cu putință asupra con­fra­ților săi, bucurându-se de viața de belșug și siguranță pe care comu­niștii i-o furnizau ca unui trofeu de lux... Ce viață de „scriitor” mai era aceea? Ce liniște de „creator” mai pu­tea obține, știind că stă pe un câmp de oase, pe gemete și scrâșnete?

Limpezime morală, iată ce nu a avut Mihail Sadoveanu la timpul său. Ori a crezut că prețul adevărului e prea mare, ori nu a avut tărie de caracter de a sta „în banca lui”, ori a considerat că aceasta era partea bună a istoriei care se răzbuna deodată cu putere multă. Cine știe ce a fost în sufletul lui, însă istoria (pe care o îndrăgea atât) nu le-a luat partea celor ca Bogza și Cuțui, asasinii lui Nechifor Lipan din „Baltagul”. Iar el însuși a scris cu entuziasm și talent despre personajele glorioase ale istoriei - despre viteji, despre drepți, despre generoși, despre mari bărbați de stat. Exact despre ceea ce nu a putut fi el la vremea senectuții, adică a înțelepciunii.