Primiți cu primăvara?

O rază de soare împletită cu firicelul alb de fum ce ieșea pe hornul casei. Acesta era cel mai frumos dintre toate mărțișoarele de pe lume. Și-l prindea Maica Precista la piept, când venea primăvara.
Puteai vedea asta, fie privind cu ochii minții spre cer, fie uitându-te cu ochii cei adevă­rați în icoane.
Cum soarele avea raze destule și firicele de fum se găseau pretutindeni, un astfel de mărțior îi împleteam și eu mamei. Dar i-l ofeream numai în gând. Ca să nu se supere tata, care nu-i dăruise niciodată mamei lui vreun mărțișor.
Mama își prindea mărțișorul meu la piept. Tot în gând, bineîn­țeles. Și până seara era cea mai fericită mamă din lume. Din lumea gândurilor mele, ce, în mod ciudat, nu erau, cum s-ar fi cuvenit, rude apropiate ale gândurilor ei, mai mereu căzute pe gânduri. Căci, pe vremea aceea, aveau și gândurile gândurile lor!
Prin gândurile mamei treceau rareori lucruri vesele. Poate din cauza vieții din jur, de la care nu știu să-și fi luat nici măcar o zi liberă vreodată. Era prea învă­țată cu greutățile vieții ei. Nu se pricepea să trăiască altfel. Așa cum nu mă pricepeam eu să fiu altfel decât vesel când venea primăvara și mama umbla prin sat cu măr­țișorul primit de la mine în gând. Tot în gând umbla și ea. În vârful gândurilor, aș putea zice, care însemna o călcătură mai ușoară decât atunci când pășești în vârful picioarelor pe drum.
Doamne, ce bucuros eram când o vedeam cu mărțișorul meu la piept! Din cauza bucuriei mele începeau pomii să înflorească. Și veneau primele berze.
Auzeam tot mai multe glasuri întrebând pe la porți: Primiți cu primăvara?
Primim, primim, răspundea mama. Iar tata îi ținea, spre încântarea mea, isonul.
Erau și câțiva oameni care ziceau nu, sau, pur și simplu, nu ziceau nimic. Pomii din curțile acestora rămâneau neînfloriți. Iar berzele nu-și făceau niciodată cuib în apropierea casei lor.