Puterea de viață făcătoare a compasiunii

O temă recurentă a Patericului este nejudecarea. Părinții revin în diverse forme asupra acestui subiect, poate tocmai pentru a-i arăta centralitatea în viața spirituală. Cu o asemenea povestire debutează și setul de apoftegme despre avva Pafnutie. Bătrânul a povestit: „Mergând pe drum, s-a întâmplat să mă rătăcesc din pricina ceții și m-am pomenit în apropierea unui sat. Acolo i-am văzut pe unii împreunându-se fără rușine. M-am oprit să mă rog pentru păcatele mele și, iată, un înger cu o sabie a coborât și-mi spune: «Pafnutie, toți cei care-i judecă pe oameni mor de această sabie. Dar pentru că tu n-ai judecat pe nimeni, ci te-ai smerit în fața lui Dumnezeu, ca și cum tu ai fi păcătuit, numele tău a fost scris în cartea celor vii»”.

Practica nejudecării își are originea în Scriptură, unde, în Predica de pe munte, Mântuitorul este categoric: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați, căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura” (Mt. 7, 1-2). Dincolo de cuvântul Scripturii, există cel puțin trei motive pentru care judecarea aproapelui este interzisă. În primul rând, actul acesta este uzurpator și blasfemator. Să judeci și mai ales să condamni pe fratele tău înseamnă să te așezi cu aro­gan­ță în locul lui Dumnezeu, de unde să decizi tu destinul lumii. O asemenea necuviință nu poate fi lipsită de consecințe.

În al doilea rând, un om nu poate judeca un al om din lipsa unei cunoașteri suficiente. Iar o cu­noaș­tere suficientă presupune perspectiva veșniciei, pe care o are doar Dumnezeu. Și nici măcar această perspectivă, dacă este lipsită de dragoste, nu este îndeajuns pentru a fi dreaptă.

În al treilea rând, judecarea aproapelui este expresia mândriei, care fără pic de compasiune te așază deasupra celorlalți. Judecarea aproapelui înseamnă menajarea sinelui și cultivarea unor iluzii cu privire la cine ești și ce poți.

Avva Pafnutie folosește imboldul judecății împotriva lui însuși. Adică, în momentul în care vede oamenii păcătuind, începe să se roage pentru propriile păcate. E felul său de a mărturisi unitatea neamului omenesc și înțelegerea că, într-un anume fel suntem responsabili pentru păcatele celorlalți ca și pentru ale noastre. Și asumând păcatele pe care le vedem cu compasiune, începem să ne mân­tuim. De aceea, pentru compasiunea sa, avva Pafnutie a avut descoperirea de la înger că numele său a fost scris în cartea celor vii. Aceasta este puterea de viață făcătoare a compasiunii.