Răspunsuri duhovniceşti: Aprinde focul duhovnicesc care să ardă pururea în inima ta!

Cum poate cineva să păşească pe calea poruncilor fără să se abată din drum?

Nu se poate răspunde la aceasta cu un singur cuvânt, căci viaţa este un subiect complex. Iată ceea ce este necesar: În primul rând, pocăieşte-te şi întoarce-te către Domnul, recunoaşte-ţi păcatele, plângi pentru ele, cu strângere de inimă, şi mărturiseşte-le în faţa părintelui duhovnicesc. Jură-te cu vorba şi cu inima înaintea feţei Domnului să nu Îl mai superi de acum înainte cu păcatele tale. Apoi, statornicind cu Dumnezeu în minte şi în inimă, năzuieşte să împlineşti în trup îndatoririle şi treburile pe care şederea în această viaţă ţi le impune. În această nevoinţă mai ales să îţi păzeşti inima de gândurile şi simţirile cele rele, ca mândria, slava deşartă, mânia, judecata celorlalţi, ura, invidia, dispreţul, descurajarea, ataşamentul faţă de lucruri şi de oameni, gânduri împrăştiate, nelinişte, toate plăcerile simţurilor şi tot ceea ce desparte mintea şi inima de Dumnezeu. Pentru a rezista în nevoinţa aceasta, hotărăşte înainte de toate să nu te retragi din ceea ce recunoşti că este necesar, chiar de ar însemna moartea. Pentru a obţine aceasta, când te-ai hotărât să faci astfel, dăruieşte-ţi viaţa lui Dumnezeu pentru a nu mai trăi de dragul tău, ci doar pentru Dumnezeu. Susţinerea unei vieţi dusă astfel este o jertfă smerită a sinelui către voinţa lui Dumnezeu şi a nebizuirii pe sine; arena spirituală în care această viaţă se săvârşeşte este răbdarea sau şederea neabătută în rândurile vieţii răscumpărate, cu îndurarea voioasă a tuturor muncilor şi neplăcerilor care sunt legate de aceasta. O susţinere pentru răbdare este credinţa sau convingerea că, nevoindu-te în acest fel pentru Dumnezeu, eşti sluga Sa şi El este Stăpânul tău, Care îţi vede strădaniile, se bucură de ele şi le preţuieşte; nădejdea că ajutorul lui Dumnezeu Care te ocroteşte pururea este mereu pregătit şi, aşteptându-te, se va coborî asupra ta la vreme de nevoie, că Dumnezeu nu te va părăsi la sfârşitul vieţii tale, şi păstrându-te ca unul credincios poruncilor Sale aici, printre toate ispitele, te va călăuzi prin moarte la veşnica Sa împărăţie; dragostea, care cugetă zi şi noapte asupra Domnului iubit, în toate felurile străduindu-se să facă numai ceea ce este plăcut Lui, şi să evite tot ceea ce L-ar putea supăra cu gândul, vorba sau fapta. Armele unei astfel de vieţi sunt: rugăciunile în biserică şi acasă, mai ales rugăciunea minţii, postirea pe măsura puterii fiecăruia şi a regulilor Bisericii, trezvia, singurătatea, muncile fizice, mărturisirea deasă a păcatelor, Sfânta Împărtăşanie, citirea cuvântului lui Dumnezeu şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, discuţii cu oameni temători de Dumnezeu, consultări dese cu părintele duhovnicesc asupra tuturor întâmplărilor vieţii interioare şi exterioare. Păzeşte-te cu teamă. Pentru aceasta adu-ţi aminte de sfârşit, de moarte, judecată, iad, împărăţia cerurilor. Mai ales fii cu băgare de seamă la tine: păstrează-ţi mintea trează şi inima netulburată.

Aşază-ţi ca ţel din urmă aprinderea focului duhului, ca focul duhovnicesc să ardă în inima ta şi, adunând toate puterile tale la un loc, să înceapă a clădi omul tău lăuntric şi în cele din urmă să ardă neghina păcatelor şi a patimilor tale. Rânduieşte-ţi viaţa în acest chip şi, cu harul lui Dumnezeu, vei fi mântuit. (Cum să îţi mântuieşti sufletul, Sfântul Teofan Zăvorâtul)