Rugăciunea este viaţa lumii văzute şi a celei nevăzute

Rugăciunea este numită de dumnezeieştii părinţi „maica tuturor faptelor bune“. Că precum nu putem trăi fără hrană şi apă, aşa nu putem trăi şi nu ne putem mântui fără rugăciune. Ce este rugăciunea? Rugăciunea este vorbirea noastră directă cu Dumnezeu. Rugăciunea este viaţa noastră în Hristos şi a întregii lumi văzute şi nevăzute. Credinţa în Dumnezeu este izvorul rugăciunii, iar iubirea de Dumnezeu este sufletul ei.

Rugăciunea este îndeletnicirea neîncetată a îngerilor, care slăvesc fără odihnă pe Dumnezeu, cântând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; plin este cerul şi pământul de mărirea Lui...! (Isaia 6, 3). Rugăciunea este cununa de laudă a tuturor sfinţilor din cer, începând cu Maica Domnului, care se roagă neîncetat înaintea Preasfintei Treimi pentru mântuirea noastră, a celor de pe pământ.

Însuşi Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, spune Apostolul Pavel (Romani 8, 26). Ba, însuşi Fiul lui Dumnezeu se roagă Tatălui, zicând: Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi! (Ioan 17, 11).

Astfel, tot cerul este în neîncetată rugăciune de laudă, de mulţumire şi cerere înaintea Tatălui, începând cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos până la îngerii cei mai de jos. Toţi laudă, „pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită“. Toţi se închină şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc prin întruparea, moartea şi învierea Fiului Său. Toţi se roagă pentru mântuirea noastră şi a întregului neam omenesc. Rugăciunea deci este viaţa, lucrarea şi bucuria veşnică a tuturor îngerilor şi sfinţilor din cer.

Toată zidirea laudă pe Dumnezeu

Dar şi pe pământ, rugăciunea de laudă, de mulţumire şi de cerere, formează lucrarea de căpetenie a creştinilor, a călugărilor, a mamelor, a copiilor şi a întregii creaţii. Slujbele din biserică, în frunte cu Sfânta Liturghie, formează cea mai înaltă rugăciune şi jertfă de laudă şi de mulţumire adusă de oameni lui Dumnezeu, în numele întregului univers. Apoi, rugăciunile neîncetate din casele lor formează al doilea imn de laudă, de mulţumire şi de cerere înaintea Preasfintei Treimi, după jertfa cea fără de sânge a Sfintei Liturghii.

După cuvântul proorocului David, toată zidirea laudă pe Dumnezeu, Creatorul ei, şi păsările văzduhului, şi peştii mărilor, şi animalele pământului, şi stelele cerului, şi soarele, şi luna, şi norii, şi vânturile toate cele de sub cer (Psalm 148). Toate, în frunte cu oamenii de pe pământ şi cu sfinţii, şi îngerii din cer, sunt în neîncetată rugăciune întru slava Preasfintei Treimi, pentru că rugăciunea de laudă şi de mulţumire este însăşi viaţa lumii văzute şi a celei nevăzute.

Să vedem cum ne învaţă Domnul să ne rugăm. După ce Mântuitorul a înmulţit cele cinci pâini şi doi peşti prin rugăciune şi binecuvântare şi a hrănit cu ele atâtea mii de oameni, ca să ne înveţe şi pe noi a face toate cu rugăciune, a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să meargă înaintea Lui, la celălalt ţărm... (Matei 14, 22). De ce i-a trimis Hristos pe ucenici să meargă noaptea singuri pe mare? Ca să se deprindă şi ei a se ruga mai mult lui Dumnezeu, mai ales în vreme de primejdie, şi ca să se înveţe a se lupta cu valurile şi furtuna ispitelor acestei vieţi, căci marea este imaginea lumii lovite de răutate, de păcate, de boli, de necredinţă, de ură şi de tot felul de păcate.

Dar, în timp ce Apostolii erau singuri în corabie şi se luptau cu valurile mării, Iisus Hristos a liberat mulţimea şi S-a suit în munte ca să Se roage deosebi. Şi, făcându-se seară, era acolo singur (Matei 14, 23). Rugăciunea în linişte şi singurătate, este cea mai înaltă rugăciune. Este rugăciunea sfinţilor, a sihaştrilor, a călugărilor şi a celor mai râvnitori creştini. Ea se face în totală reculegere şi singurătate, mai ales noaptea, când nimeni nu te vede şi nimic nu-ţi poate fura gândul şi simţirea inimii de la rugăciune. Aceasta se cheamă şi rugăciunea inimii, pentru că izvorăşte din inimă şi se urcă cel mai repede la cer.

Domnul ne îndeamnă la cea mai înaltă rugăciune individuală

Mântuitorul, ca Dumnezeu, nu avea nevoie să se retragă la linişte şi în singurătate pentru a se ruga Tatălui ceresc, căci El vedea şi vorbea faţă către faţă cu Tatăl. Dar obişnuia uneori să se roage singur, mai ales noaptea, precum făcea de obicei pe Muntele Taborului şi în Grădina Ghetsimani, ca să ne înveţe şi pe noi a iubi mai mult rugăciunea în linişte şi cea din timpul nopţii, decât cea din timpul zilei. Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea de noapte „de aur“, pentru că noaptea mintea se poate ruga fără gânduri şi imaginaţii. În schimb, rugăciunea de dimineaţă o numesc „de argint“, fiind amestecată cu oarecare griji şi gânduri, iar cea din timpul zilei o numesc „de aramă“, pentru mulţimea grijilor şi a gândurilor pământeşti care slăbesc mult puterea rugăciunii.

Prin rugăciunea de pe munte, Domnul ne îndeamnă la cea mai înaltă rugăciune individuală, numită, de unii Sfinţi Părinţi, „rugăciunea minţii şi a inimii“. Iar, când suntem trimişi pe cale sau grijile vieţii ne înconjoară corabia inimii ca nişte valuri, atunci să ne rugăm cu rugăciunea Apostolilor loviţi de furtună, pe mare. în aceste momente, creştinii trebuie să repete psalmii lui David, să facă rugăciuni scurte pe de rost sau, mai ales, să repete cu atenţie şi simţire rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“. Aceasta este cea mai înaltă rugăciune personală ortodoxă practicată de mulţi sfinţi şi sihaştri, adică repetarea deasă, neîncetată şi tainică a numelui lui Iisus Hristos. Se cheamă şi „rugăciunea inimii“.

Ne spune Evanghelia că, în a patra strajă a nopţii, adică pe la orele trei, în zorii zilei, a mers Domnul la ucenicii Săi, umblând pe mare ca pe uscat. Când L-au văzut ucenicii de departe, „de frică au strigat“, adică s-au rugat, crezând că ar fi vreo arătare de noapte. Aceasta ni se întâmplă şi nouă. Când mergem noaptea, singuri, pe întuneric, pe cărări necunoscute de păduri şi ni se pare că auzim sau vedem vreo nălucire sau animale sălbatice, facem ca şi ucenicii Domnului, adică de frică strigăm, ne rugăm, facem semnul crucii, zicem rugăciuni scurte cu credinţă, din toată inima, şi îndată scăpăm de primejdie.

Rugăciunea făcută cu îndoială nu ajută decât în parte

Domnul însă i-a liniştit pe Apostoli prin cuvintele: Îndrăzniţi! Eu sunt, nu vă temeţi! Petru atunci, cuprins de îndoială, s-a rugat, zicând: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă!“ „Vino!“ i-a răspuns Domnul. Dar pe când mergea el pe valuri către Hristos, „văzând vântul cel tare“, s-a biruit de frică şi îndoială şi a început a se afunda. În clipa aceea a strigat: „Doamne, mântuieşte-mă!“. Iar Domnul l-a apucat de mână şi l-a mustrat: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14, 30-31).

Vedeţi urmările rugăciunii făcute cu îndoială şi cu puţină credinţă? În vreme de primejdie şi ispită nu te ajută decât în parte. Oare nu tot aşa se roagă mulţi din credincioşii noştri? „Doamne, dacă eşti Tu cu adevărat în cer şi în inima mea, ajută-mi să vin la Tine! Ajută-mi să fac minuni în numele Tău! Ajută-mi să reuşesc la examene şi la serviciu! Ajută-mi să biruiesc pe vrăjmaşii mei şi-mi împlineşte dorinţa mea!“ O asemenea rugăciune făcută cu îndoială, fără credinţă vie, din interes şi, mai mult, pentru lucruri pământeşti nu este primită la Dumnezeu şi cu greu ni se împlineşte cererea.

Să fugim de o asemenea rugăciune lipsită de credinţă, îndoielnică, pe care o facem numai la nevoie, când apa necazurilor ne este până la gură! Da, să ne rugăm pentru orice avem nevoie în viaţă, dar mai întâi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile ce ni le-a dat; apoi, să-L lăudăm că în veac este mila Lui şi apoi să-I cerem iertarea păcatelor şi mântuirea. La urmă să cerem Domnului şi cele de nevoie vieţii şi să zicem: „Doamne, facă-se voia Ta!“, nu voia mea, precum ne învaţă „Tatăl nostru“.

Iar când suntem în primejdie de moarte, sau pe masa de operaţie, sau într-o grea încercare, atunci să facem rugăciuni scurte, de câteva cuvinte, rostite cu glas sau în taină, din adâncul inimii, cu lacrimi şi credinţă. Adică să strigăm ca şi Petru, când se îneca: „Doamne, mântuieşte-mă!“; „Doamne, ajută-mi!“, cum striga femeia cananeeancă, şi „Doamne miluieşte-mă!“. Sau să repetăm mereu „Tatăl nostru“, Crezul, un stih din psalmi, ori rugăciunea monahilor: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“

Rugaţi-vă neîncetat!

Nimeni nu poate trăi, nu se poate izbăvi de necazurile vieţii şi nu se poate mântui fără credinţă tare în Dumnezeu şi fără rugăciune vie, continuă, neîncetată, cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: Rugaţi-vă neîncetat! (I Tesaloniceni 5, 17).

De veţi merge regulat la biserică şi veţi asculta cu evlavie sfintele slujbe, mai ales Sfânta Liturghie, multe daruri veţi primi în viaţă şi de grele ispite şi păcate veţi fi izbăviţi. De veţi creşte copiii în frica lui Dumnezeu şi veţi face casele dumneavoastră lăcaşuri de rugăciune şi de laudă lui Dumnezeu, iar nu case de ceartă, de beţie şi de păcate, vă va da Domnul zile îndelungate, reuşită în toate cele de folos şi mântuire. Iar de veţi păşi pe marea vieţii cu îndoială, fără credinţă, fără rugăciune şi cărţi sfinte de călăuză, fără biserică şi duhovnici buni, fără spovedanie şi împărtăşanie regulată, vă veţi îneca în marea păcatelor şi veţi pierde mântuirea sufletului.

Să-l rugăm pe Domnul nostru, Iisus Hristos, să ne întărească credinţa, să ne înveţe cum să ne rugăm, să ne dea vreme de rugăciune şi lacrimi de pocăinţă, ca să ne închinăm şi noi cu Apostolii, zicând: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Tu eşti Mântuitorul şi Salvatorul lumii! Mântuieşte-ne să nu pierim, că după Tine suspină toată făptura! (arhim. Cleopa ILIE, Predică la Duminica a IX-a după Rusalii)