Să ne facem după chipul smerit al Domnului

Lumea în care trăim este de cele mai mult ori lipsită de duhul smereniei, în sensul în care cultura contemporană este aşezată cel mai adesea pe fundamentele afirmării persoanei umane, ca "măsură a tuturor lucrurilor", alimentând mândria, părerea şi îndreptăţirea de sine a individului, ignorând astfel în chip evident lucrarea lui Dumnezeu în lume, atotoputernicia Sa şi mai cu seamă planul de mântuire din veci al lui Dumnezeu cu făptura umană şi cu întreaga creaţie. Este aproape cu neputinţă pentru omul modern, hrănit de publicitatea care afirmă, vai!, în speţă doar valorile lumii acesteia, neglijând valorile dumnezeieşti ale creaţiei, pentru omul care doreşte a se afirma doar pe sine în chip autonom, să mai vorbeşti despre smerenie, ca să nu mai spunem despre deşertăciunea încercării de a propune omului contemporan un stil de viaţă smerit. Omul modern se consideră cel mai adesea perfect prin sine, fără să reclame în vreun chip intervenţia şi lucrarea lui Dumnezeu în viaţa sa, şi tocmai acest fapt îl conduce în chip inevitabil spre autoadulare, spre slava exterioară, venită din partea lumii, slavă pe care o cultivă în chip programat. În mentalitatea zilelor noastre, omului smerit cu adevărat îi sunt asociate în mod inevitabil apelative precum: ignoranţă sau incompetenţă, slăbiciune. Părintele Alexandre Schmemann constată în acest sens faptul că "dacă există o calitate morală aproape desconsiderată şi chiar negată astăzi, aceasta este smerenia... Smerenia - fie individuală sau comună, etnică sau naţională - este privită ca un simbol al slăbiciunii, ca ceva degradant pentru un om adevărat" (Postul cel Mare, p. 20).

Şi totuşi, temeiul smereniei stă în Dumnezeu. Aceasta întrucât Dumnezeu Însuşi este smerit!. Pentru cel care se străduieşte să-L cerceteze pe Dumnezeu, să-L cunoască şi să-L contemple în creţia Sa şi în lucrările Sale din lume, devine evident faptul că smerenia este, cu adevărat, o virtute divină, adevăratul conţinut şi strălucirea slavei dumnezeieşti, care umple cerul şi pământul (vezi A. Achmemann, op. cit., p. 20). În acest sens, Praznicul Intrării Mântuitorului Hristos în Ierusalim este un binecuvântat prilej de a-L contempla şi de a-L întâlni pe Hristos - Fiul lui Dumnezeu în chipul Său smerit.

Textele liturgice ale Praznicului Intrării Mântuitorului Hristos în Ierusalim surprind în conţinutul lor smerenia desăvârşită a Fiului lui Dumnezeu, Care a primit să intre în cetatea Ierusalimului şi să fie lăudat de prunci. Auzim, în sensul acesta, imnul care zice: "Cel ce se poartă pe umerii heruvimilor ca un Dumnezeu, şade pe mânz pentru noi, venind spre junghiere de bunăvoie. Veniţi cu osârdie, să-L lăudăm cu stâlpări" (Triod, Vecernia mică, la Doamne strigat-am, Slavă… Şi acum…, p. 528). Sau într-alt loc se zice: "Cel ce are scaun cerul, şi aşternut picioarelor pământul, Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl şi Fiul, Cel împreună-vecuitor, S-a smerit astăzi, venind în Betania pe mânz necuvântător" (Idem, Vecernia Mare, la Doamne strigat-am, stihira 2, p. 529). Şederea lui Hristos pe mânzul asinei trebuie văzută ca un semn de mare smerenie a Sa, căci, dacă împăraţii pământului intrau de regulă în marile cetăţi pământeşti, biruitori şi călare pe cai frumos împodobiţi, Hristos intră în cetatea Sa Ierusalim, cu desăvârşită smerenie. În sensul acesta, teologul Vasile Gheorhiu, în lucrarea sa Comentar la Evanghelia după Matei, subliniază această stare a desăvârşitei smerenii a Domnului, pe care Acesta ne-o arată şi cu prilejul intrării Sale în cetatea Ierusalimului, călare pe mânzul asinei. Iată ce scrie el în acest sens: "Faţă de calul frumos la vedere, mândru, războinic şi pretenţios, asinul era tipul animalului paşnic, blând şi modest. Cei care veneau călări pe cai semeţi erau principii războinici, care erau gata să distrugă pe cei care li se opuneau în cale. Cel care vine, acum, călare pe mânz de asin nu se gândeşte, însă, la război. El este un Principe paşnic, preocupat numai de cultura, educaţia şi fericirea poporului Său. Poporul, când Îl vede pe Domnul, călătorind în mijlocul mulţimii lor, se însufleţeşte atât de mult pentru El încât se întrec unii pe alţii în a-i aduce omagii şi a-i face intrarea cât mai solemnă…" (op. cit, vol III, p. 592).

Sfântul Grigorie Palama arată şi el smerenia desăvârşită arătată de Hristos la Intrarea Sa în Ierusalimnul pământesc, zicând: "…El nu aduce cu Sine purtători de lance şi scutieri, trăgând după Sine mulţime de pedestraşi şi de călăreţi, trăind în prosperitate şi cerând dăjdii şi biruri ca şi slujiri şi înrobiri de la cei de jos şi mai de rând. Dar ce este mai de seamă la El este smerenia Sa şi sărăcia şi simplitatea. Fiindcă El intră călărind pe un asin, neaducând cu El nici o pompă şi slăvire omenească. De aceea El singur este împăratul drept şi trăind întru dreptate şi El este blând, având blândeţea în chip deosebit, căci Domnul Însuşi grăieşte despre Sine şi spune: "Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima"" (Omilia XV - La Duminica Floriilor, vol. I, p. 215).

Cel mai bine apare însă surprinsă desăvârşita smerenie a lui Hristos pentru noi în următorul text imnografic al Floriilor: "Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Duhul primeşte cântarea îngerească sus a sărăcit jos ca un străin şi cântare de la prunci a primit" (Vecernia mică, la Stihoavnă, stihira 3, p. 529). În acest text, expresia "ai sărăcit ca un străin" indică lucrarea de micşorare a slavei dumnezeieşti a Mântuitorului, prin Întrupare, adică desăvârşita lui smerenie, pentru mântuirea noastră.

Smerenia Fiului lui Dumnezeu, smerenia lui Dumnezeu Însuşi, departe de a fi chip al slăbiciunii, este afirmare a perfecţiunii Sale, în sensul în care "smerenia Lui este slava Sa şi sursa adevăratei frumuseţi, perfecţiuni şi bunătăţi" (A. Schmemann, op. cit., p. 21). Dumnezeu poate toate, deci poate şi să Se smerească, să Se micşoreze în dumnezeiasca Sa slavă, să cadă "pradă" slăbiciunilor şi neputinţelor noastre, răbdându-le şi răbdându-ne şi pe noi, ori de câte ori ne înstrăinăm de voia Lui, nesocotindu-L. În toate aceste situaţii, Dumnezeu Se face pentru noi adânc de smerenie, iubindu-ne necondiţionat. În toate, Dumnezeu ne descoperă "slava Sa ca smerenie şi smerenia Sa ca slavă".

Cum să ne facem şi noi după chipul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu?

Răspunsul la această întrebare este simplu şi la îndemâna fiecăruia dintre noi: smerindu-ne precum Hristos, însuşind şi întrupând în viaţa noastră virtuţie lui Hristos. Or, una dintre cele mai minunate virtuţi a lui Hristos este smerenia. Mântuitorul Însuşi ne îndemna: "Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre" (Matei 11, 29). Smerenia se învaţă din contemplarea smereniei lui Hristos şi din silinţa de a întrupa în viaţa noastră această smerenie dumnezeiască a Sa.

Fără de Hristos, adevărata smerenie este imposibilă, ea degenerând în slăbiciune şi neputinţă. Numai purtând toate, chiar şi smerenia, "în Hristos care ne întăreşte" (Filipeni 4, 13), facem din smerenia noastră omenească, smerenie dumnezeiască, smerenie pe care o poartă Hristos dimpreună cu noi, susţinându-ne şi întrărindu-ne în ea.

Omul contemporan poate aşadar învăţa smerenia ca virtute, nu ca neputinţă şi slăbiciune, din smerenia Domnului, care a spus "fără de Mine nu puteţi face nimic, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!" (Ioan 15, 5).