Sfaturi pentru desăvârşirea vieţii

Dintre multele lucruri pe care le arată Scriptura inspirată de Dumnezeu şi pe care trebuie să le realizeze cei care s-au hotărât să fie bineplăcuţi lui Dumnezeu, am socotit necesar să menţionez acum, într-o scurtă enumerare, numai pe acelea pe care în prezent le discutaţi între voi, aşa cum am învăţat din Sfânta Scriptură, expunând pentru fiecare dovadă care este uşor de înţeles pentru cei care se îndeletnicesc cu lectura (Sfintei Scripturi), care vor fi în măsură s-o facă înţeleasă şi altora.

Creştinul trebuie să se socotească părtaş (vrednic) chemării cereşti şi să se poarte în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos. Nu trebuie să fie uşuratic şi să nu se lase îndepărtat de cineva de la amintirea lui Dumnezeu şi de la voile şi judecăţile Lui.

Creştinul trebuie să devină în toate mai presus de judecăţile după lege, nici să nu jure, nici să nu mintă. Nu trebuie să defăimeze, nici să nu batjocorească, nici să nu se certe, să nu se răzbune singur, să nu răsplătească răul cu rău, nici să nu se mânie. Trebuie să fie îndelung-răbdător şi să mustre la timp potrivit pe cel ce se răzbună, nu însă din patimă răzbunării, ci din dorinţa îndreptării fratelui, după porunca Domnului. Nu trebuie să spună ceva împotriva fratelui care nu este de faţă, cu scopul de a-l cleveti, ceea ce este calomnie, chiar dacă ar fi adevărate cele spuse. Trebuie să dispreţuiască pe cel care calomniază pe fratele. Nu trebuie să spună vorbe de ruşine. Nu trebuie să râdă şi nici să nu tolereze pe cei care râd. Nu trebuie să vorbească cuvinte rele, spunând ceva care nici la folosul celor care ascultă nu duce, nici la familiaritatea necesară şi îngăduită cu Dumnezeu nu contribuie. Aşa încât şi cei care lucrează să se îngrijească, atât cât este posibil, să lucreze cu linişte şi să se adreseze cu cuvinte cuviincioase celor care sunt încredinţaţi să rânduiască cuvântul cu discernământ spre zidirea credinţei, ca să nu întristeze Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Nu se cuvine ca vreunul care vine de la alţii să îndrăznească să se apropie sau să vorbească cuiva dintre fraţi, înainte ca aceia care au primit sarcina supravegherii în toate să fie cercetaţi cum place lui Dumnezeu, spre folosul comun. Nu trebuie să fie robit de vin, nici să nu fie stăpânit de patimă pentru mâncare de carne, nici, în general, să nu devină lacom pentru orice mâncare sau băutură, pentru că cine se luptă se înfrânează de la toate. Din câte se dau fiecăruia spre folosire, nu trebuie să aibă nimic ca al său sau să înmagazineze, ci fiind atent, cu grijă pentru toate, ca şi cum aparţin lui Dumnezeu, să nu dispreţuiască nimic din câte întâmplător sunt aruncate sau puse deoparte. Nimeni să nu socotească ceva ca al său (proprietate), ci ca fiindu-i încredinţat de Dumnezeu spre slujirea fraţilor care formează o inimă şi o simţire, astfel să şi gândească şi să facă toate, şi fiecare (să rămână) în rândul cetei sale.

Nu trebuie să cârtească, nici de strâmtorare, din lipsa celor necesare, nici de oboseală din muncă, pentru că, în orice împrejurare, judecata o au cei cărora li s-a încredinţat puterea (autoritatea) corespunzătoare. Nu trebuie să facă strigare sau altă manifestare sau mişcare în care se manifestă mânie sau îndepărtare de încredinţarea că Dumnezeu este de faţă. Glasul să fie potrivit după împrejurare. Nu trebuie să răspundă cuiva sau să facă ceva cu obrăznicie şi dispreţ, ci să dovedească în toate şi faţă de toţi îngăduinţă şi cinste. Nu trebuie să facă semne din ochi cu viclenie sau să folosească altă formă sau mişcare a unui membru (a corpului), care întristează pe frate sau dovedeşte dispreţ. Nu trebuie să se împodobească în îmbrăcăminte sau încălţăminte, ceea ce dovedeşte deşertăciune (mândrie). Trebuie să folosească lucruri simple pentru nevoile corpului. Nu trebuie să cheltuiască nimic mai mult decât cele necesare sau pentru lux, ceea ce este abuz (necumpătare). Nu trebuie să caute cinstiri şi să urmărească întâietate. Trebuie ca fiecare să socotească pe toţi ceilalţi mai de cinste decât pe sine. Nu trebuie să fie răzvrătit (nesupus). Cel care poate să lucreze, dacă nu lucrează, nu trebuie să mănânce, ci chiar şi cel care se îndeletniceşte cu ceva dintre faptele spre mărirea lui Hristos trebuie să se forţeze pe sine pentru împlinirea lucrului după putere.

Nimeni nu trebuie să treacă de la o lucrare la altă fără examinarea celor care au puterea (autoritatea) să rânduiască asemenea lucruri, în afară de cazul când pe cineva, pe neaşteptate, l-ar chema o nevoie urgentă în ajutorul celui lipsit de puteri. Trebuie ca fiecare să rămână la ceea ce a fost rânduit şi să nu treacă din proprie iniţiativă la lucrări străine, afară de cazul când cei care au răspunderea pentru asemenea (situaţii) ar socoţi că cineva are nevoie de ajutor. Nimeni nu trebuie să se găsească în alt atelier decât cel al său. Nu trebuie să facă ceva faţă de cineva din duh de contrazicere sau ceartă.

(Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 22)