Stupor mundi

Dacă trăiam acum 100 de ani, nu aş fi ştiu nimic despre accidentul minier din Chile. Probabil nici nu ştiam că în Chile există mine. Sau nici nu ştiam că există o ţară care se cheamă Chile, undeva la capătul lumii. Dar acum suntem informaţi asupra tuturor accidentelor, de toate felurile, oriunde s-ar întâmpla ele. Aflăm de trenurile deraiate în India, de autobuzele care cad în prăpastie în Peru, despre inundaţiile din Australia, suntem la curent cu toate necazurile din lume. Mai mult, receptăm asemenea informaţii ca o banalitate, ca un zgomot de fond venit din colţul unde e televizorul, fără a mai realiza că în trenul deraiat şi în autobuzul căzut în prăpastie sunt oameni, care trec prin clipe groaznice într-o situaţie-limită, când destinul fiecăruia se poate schimba în fracţiuni de secundă.

" Este interesant de aflat ce se va întâmpla cu minerii care au fost salvaţi. Se vor mărgini să se gândească numai la bani mulţi... sau vor trăi altfel, mărturisind, asemenea sfinţilor, cu credinţă şi blândeţe, minunea petrecută cu ei."

Însă, în acelaşi timp, dacă nu ştiam despre accidentul din Chile, nu aş fi aflat nimic nici despre minunea salvării minerilor care au rămas blocaţi în subteran la 700 de metri. Recunosc că pentru o zi televizorul a redevenit important, am stat lipit de el, pentru a privi imaginile care se transmiteau de la zeci de mii de kilometri. Era interesant de văzut cum fiecare dintre cei salvaţi se comporta altfel, reacţiona în felul său, se bucura altfel decât ceilalţi. Era sărbătoarea vieţii, în toate felurile şi formele. Chiar de departe, privind la televizor, erai cuprins de aceeaşi frenezie, de acelaşi entuziasm fără margini cu care era întâmpinat fiecare supravieţuitor ajuns la suprafaţă. De la sine înţeles că nu mi-aş fi dorit niciodată să trec prin ceea ce-au trecut aceştia, prin clipele de groază când au înţeles că ieşirile din mină s-au surpat şi că stau prizonieri undeva sub pământ, departe de orice lumină şi de orice rază de soare. Odată ce soarele dispare, nu mai există nici măcar o umbră, care să te ducă cu gândul la ultima urmă de lumină. Ca şi cum ochiul nu ar mai avea dreptul să vadă şi să se bucure. Monotonia întunericului naşte teama, acea frică fără margini, când urechea mai înţelege numai bătaia repezită a inimii şi speranţa abia pâlpâie, ţinută în viaţă de rugăciunea şoptită pe nerăsuflate. Numai ea, rugăciunea ce se ridică la cer, mai poate lumina în întuneric, ca o primă lumânare a speranţei, a cărei flacără îndrăzneşte firav să nu se stingă, tocmai fiindcă fiecare dintre noi ştie că minunile Domnului nu sunt o legendă şi că, dacă am avea mai multă răbdare şi credinţă stăruitoare, le-am vedea şi înţelege zi de zi. Nu, sigur că minunile nu au dispărut de pe pământ, ci ele sunt la fel de mari şi de binefăcătoare ca în toate timpurile. Iar salvarea minerilor din îndepărtatul Chile este o dovadă în acest sens. Pentru că oricât de performant şi puternic ar fi fost burghiul uriaş adus special din Germania, oricât de harnici, pricepuţi şi entuziaşti au fost meşterii care l-au mânuit până la o adâncime ameţitoare, fără voia Domnului nu se întâmpla nimic. Lumina vieţii nu s-a stins pentru că El este viaţa şi de aceea nu avea cum să se stingă. Unul dintre minerii aduşi la suprafaţă a spus că salvarea lui este victoria lui Dumnezeu asupra celui rău. Câtă dreptate şi înţelepciune au spusele acestui om simplu care a intuit minunea petrecută cu el şi cu tovarăşii lui de suferinţă. "…Credinţa ta te-a mântuit…", spune Mântuitorul la Marcu 5, 34, şi tot El spune: "Nu te teme. Crede numai!" (Matei 5, 36). Pentru că, asemenea fiicei lui Iair, şi aceşti bărbaţi scăpaţi din teribilul accident minier trebuie să se considere readuşi la viaţă şi vindecaţi de bunătatea fără margini a Domnului. Într-un asemenea moment existenţa lor a devenit altceva, pentru că viaţa lor este binecuvântată direct de Dumnezeu.

M-am întrebat adesea ce s-a întâmplat cu fiica lui Iair, cum a trăit aceasta mai departe, după minunea săvârşită cu ea. Ce a gândit, ce a înţeles din cele întâmplate, cum a mulţumit Domnului pentru darul primit. Tot la fel, este interesant de aflat ce se va întâmpla cu minerii care au fost salvaţi. Se pare că nu va mai fi nevoie să se întoarcă în mină, să mai trăiască cu teama unui alt accident. Se pare că vor primi din diferite părţi atâţia bani încât să fie asiguraţi din punct de vedere material. Dar ajunge aceasta? Se vor mărgini să se gândească numai la bani mulţi, să fie lacomi şi nesocotiţi, să uite de clipele sfinte când au simţit din nou cum vântul le bate faţa şi cum şuieră din nou pe lângă urechi? Sau vor trăi altfel, mărturisind, asemenea sfinţilor, cu credinţă şi blândeţe, minunea petrecută cu ei. Astfel salvarea le va fi cu folos şi izbândă.

Când mă minunam la televizor, ca lumea toată, de cele ce vedeam din Chile, mi-am dat seama că suntem adesea atât de departe de ceea ce este cu adevărat important. Mult mai departe decât cei 700 de metri care le-au trebuit minerilor pentru a ajunge la suprafaţă. Dar sper că Dumnezeu mă va lumina, pentru a nu rămâne în întunericul unui subteran al sufletului. De acolo nu mai ajută nici cea mai grozavă maşină germană. Singură pocăinţa şi lacrimile vindecătoare pot pregăti, după multă râvnă, drumul spre înţelegerea minunilor dumnezeieşti.