Teologia faptelor

Sintagma „teologia faptelor” este, pentru Georges Florovsky, „singura teologie ortodoxă sănătoasă. Este biblică. Este patristică. Este în conformitate deplină cu cugetul Bisericii”.

Textul în care acest reprezentant de vârf al teologiei neopatristice lansează ideea de mai sus se numește „Sfântul Grigorie Palama și Tradiția Părinților”. Pentru părintele Georges Florovsky, scrierile Sfântului Grigorie Palama sunt expresia unei teologii existen­țialiste (de bună seamă, nu în sensul în care s-a consacrat acest termen în prima jumătate a secolului XX) și, în același timp, o teologie a faptelor. Asta pentru că scrierile sale, fără să fie câtuși de puțin moraliste, vizează felul în care trăim și cum putem ajunge să împlinim scopul existenței noastre pământești: îndumnezeirea.

Părintele Sofronie Saharov vorbește despre importanța pe care o are teologia noastră, adică felul în care fiecare dintre noi îl înțelege pe Dumnezeu.

Felul în care îl înțelegem pe Dumnezeu, felul în care credem în Dumnezeu determină felul în care trăim. Credința este însăși arhitectura intimă a ființei noastre, care ordonează felul în care trăim.

Lumea în care ne invită teologia asumată existențial este una deosebit de complexă. Dacă învățăm bine dogmatica Bisericii, înseamnă deja că trăim așa cum trebuie? Nu. În mod evident, nu. Pentru că dogmatica Bisericii nu este o sumă de afirmații care pot fi înțelese intelectual. Este mai mult decât atât. Același Georges Florovsky zicea: „Teologia nu este un scop în sine. Ea constituie întotdeauna numai o cale. Teologia și chiar și dogmele nu înfățișează mai mult decât conturul intelectual al adevărului revelat și o mărturie noetică în favoarea acestuia. Acest contur primește conținut numai în actul de credință”.

Cuvintele nu sunt însuși conținutul, dar pot fi umplute de conținut prin credință. Cuvintele teologiei sunt ca o lentilă prin care credința privește. Cele două sunt inseparabile.

Cuvintele teologiei sunt însă importante pentru că ele sunt măsura cu care judecăm prezența noastră în această lume, ele sunt baremul sau cântarul în funcție de care ne putem orienta. Pentru a înțelege importanța teologiei, este, cred, de mare ajutor o imagine a lui Denis de Rougemont. Acesta spune că există două tipuri de minciună: minciuna benignă, înșelăciunea mică, și minciuna demonică. Prima dintre ele, minciuna benignă, este a băcanului care te înșală la cântar folosindu-se de neatenția ta și de iuțeala lui de mână. Cântarul însă rămâne neatins, nefalsificat; poate oricând fi utilizat pentru a face distincția între adevăr și minciună. În schimb, minciuna demonică este a aceluia care înșală alterând cântarul, falsificând unitatea de măsură, criteriul adevărului. Băcanul acesta va face ca, în loc de 800 de grame, cântarul lui să indice un kilogram. Pentru că fură, își va permite chiar să fie generos, va pune câte ceva în plus, va apărea în ochii lumii ca un tip deosebit de darnic, care nu se uită atent la detaliile cântarului. După o vreme va ajunge să fure crezând că dăruiește și oamenii să se lase înșelați, încântați de larghețea hoțului. Acesta este începutul haosului pe care îl creează în lume manipularea criteriilor adevărului.

Teologia este cântarul. Teologia dreaptă, ortodoxă, este cântarul nemăsluit, este criteriul adevărului. Singura care poate determina, cu mult efort, dreapta făptuire.