Un model de pocăință, răscolitor peste veacuri, actual și dătător de nădejde

Într-una dintre mănăstirile Palestinei se afla un monah plin de nevoințe și fapte virtuoase, cu numele Zosima. Despre el viitorul Patriarh al Ierusalimului a spus că avea râvnă pentru orice fel de rânduială pustnicească, nu doar că păzea rânduiala celor care se nevoiseră mai înainte, ci el însuși izvodise alte nevoințe, prin care se străduia să-și supună trupul Duhului.

Mulți dintre monahii mănăstirilor învecinate veneau la el pentru a fi povățuiți întru înfrânare și lucrarea faptelor bune. Bătrânul a fost învrednicit de multe descoperiri dumnezeiești. Avea însă un gând ascuns care îl frământa: „Se află oare vreun monah pe pământ care poate să mă învețe un chip pustnicesc pe care să nu-l cunosc?”

Atunci i s-a arătat cineva, spunându-i: „Te-ai nevoit cât era cu putință unui om, întrucât nu este nimeni dintre oameni care să fie desăvârșit, dar lupta ce urmează este mai mare decât cea dusă până acum. De aceea du-te la o mănăstire care se află lângă râul Iordanului...”

Bătând la poarta mănăstirii, i-a ieșit în întâmpinare un monah care l-a dus la stareț, iar Zosima a făcut metania obișnuită: „De unde vii frate și pentru care pricină te afli la noi, niște călugări sărmani?” El a răspuns: „Să-ți spun de unde am venit nu mi-e de folos, dar pentru folosință am venit”. Starețul i-a spus: „Frate, Dumnezeu este singurul care vindecă neputința omenească, și pe tine, și pe noi ne va învăța voia Lui și ne va îndruma să facem cele ce se cuvin”.

A rămas acolo Zosima, în mănăstire, văzând pe călugări strălucind în fapte și contemplație. Cântarea lor era necontenită, privegherea tot timpul nopții, iar în mâini aveau neîntrerupt lucrul, rostind psalmi și rugându-se neîncetat. Cuvânt deșert nu era printre ei, nu era preocupare pentru grijile lumești, se străduiau ca fiecare să fie mort cu trupul, după cum au și murit o dată și nu mai trăiesc pentru lume.

Zosima s-a întărit sufletește și, după ce au trecut multe zile, s-a apropiat timpul pregătirii pentru Sfântul și Marele Post, când monahii se nevoiau pentru dumnezeiasca Pătimire și pentru cinstirea Învierii lui Hristos. Porțile mănăstirii nu erau deschise niciodată, pentru a nu crea monahilor tulburare.

Locul era pustiu, iar unor monahi din vecinătate le era anevoie să ajungă acolo, din cauza drumului necunoscut și greu de străbătut.

În mănăstire era un obicei: după întâia săptămână a Postului Mare, duminica, se săvârșea Sfânta Liturghie și toți se împărtășeau cu Preacuratele și de viață Făcătoarele Taine, apoi se strângeau în biserică și, îmbrățișându-se unii pe alții, cereau binecuvântare și se deschideau porțile mănăstirii, iar monahii se retrăgeau în adâncul pustiului să petreacă perioada Sfântului și Marelui Post în isihie, unde cântau: „Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu, de cine mă voi teme?” Lua fiecare cele de trebuință: smochine, curmale, legume uscate, pâine, iar unii plecau doar cu rasa și se hrăneau cu ierburile și rădăcinile pustiului.

După ce treceau Iordanul, se despărțeau unii de alții. Pustiul, fiind mare, nu se întâlneau și petreceau până în zilele dinaintea sărbătorii Învierii Mântuitorului.

Sfântul Sofronie menționează faptul că fiecare se întorcea cu ce agonisea, având rod al ostenelilor conștiința, care arăta cum a lucrat și ce nevoințe a adunat, pentru a plăcea lui Dumnezeu, nu oamenilor.

Într-o astfel de atmosferă, Zosima a trecut Iordanul, rugându-se și făcându-și canonul, iar noaptea dormea întins pe pământ.

A mers cale de vreo 20 de zile. Într-o zi, pe când privea la cer, a văzut, ca o umbră, trupul unui om. Mai întâi s-a speriat, dar apoi a observat aievea o femeie cu trupul gol, neagră la trup, părul capului fiind alb ca lâna.

Zosima a alergat către acea făptură, pentru a vedea cine este, dar aceasta a fugit, îndreptându-se spre adâncul pustiei. Cu lacrimi și cuvinte din inimă îi spunea: „Pentru ce fugi de mine, un bătrân păcătos?” Oprindu-se departe de Zosima, într-un loc de unde putea totuși să fie văzută, femeia i-a spus câteva cuvinte, rostindu-i numele, deși nu-l întâlnise niciodată: „Iartă-mă, dar nu pot să mă întorc, nu mai am haine. De aceea, aruncă-mi rasa cu care ești îmbrăcat și apoi am să mă întorc să primesc binecuvântarea ta”. Atunci, Zosima a rămas cutremurat și cuprins de uimire. Ce a urmat a fost un lucru minunat: fiecare cerea binecuvântare celuilalt, iar femeia spunea: „Ție ți se cuvine să binecuvântezi”.

Zosima a fost martorul unei experiențe nemai­întâlnite: în timp ce se ruga, femeia se înălțase la un cot (44,5 cm) de la pământ, stând în văzduh. Bătrânul se întreba dacă nu cumva este un duh necurat. Cunoscându-i gândul, i-a spus: „Pentru ce te tulbură gândurile și te smintești cu privire la mine, că sunt duh și că mă prefac că mă rog? Fii deplin încredințat, omule, că femeie păcătoasă sunt și am fost întărită cu Sfântul Botez. Nu sunt duh, ci pământ și țărână și, într-un cuvânt, trup care n-a gândit nimic duhovnicesc”.

A urmat o tulburătoarea mărturisire a femeii care petrecuse în pustie aproape jumătate de veac. Dar i-a zis dintru început: „Mă rușinez să-ți spun necuviința faptelor mele. Iartă-mă, pentru Domnul. Dar de vreme ce ai văzut trupul meu gol, atunci să-ți dezgolesc și faptele mele, ca să cunoști de câtă nerușinare este plin sufletul meu. Nu din pricina de a nu mă lăuda, după cum socoteai, n-am voit să-ți istorisesc faptele mele, căci cu ce am a mă lăuda eu, care am fost vas ales diavolului? Știu însă că, dacă voi începe să-mi povestesc viața, vei fugi de mine, cum fuge cineva de șarpe, și nu vei suferi să auzi faptele nebune săvârșite de mine. Ți le spun, fără să las ceva deo­parte. Dar mai întâi, te jur, să nu încetezi de a te ruga pentru mine, ca să găsesc milă în ziua judecății”.

Sfânta Maria Egipteanca, născută în Egipt (445), a părăsit la 12 ani casa părintească și a trăit 17 ani în desfrânări. Împinsă de patimi, a plecat la Ierusalim, la vârsta de 29 de ani, cu o corabie, împreună cu mulți bărbați care mergeau la sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci. Nu avea bani de drum, nici hrană, dar se hotărâse să-și ofere trupul, chiar pe corabia care mergea spre Ierusalim, în locul costurilor necesare călătoriei.

I-a mărturisit bătrânului Zosima că nu exista chip de păcat din cele ce se pot spune pe care să nu-l fi făcut. Și se minuna: „Cum de nu a înghițit marea nelegiuirea ei?”

Când au ajuns la Ierusalim, de sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, toți alergau să intre în biserică. La fel a făcut și ea, dar o putere dumnezeiască a împiedicat-o. Cu greu a înțeles că păcatele ei multe sunt cele care i-au împiedicat intrarea. A început să plângă, să se tânguiască, din adâncul inimii, și să se roage cu lacrimi Maicii Domnului.

A mărturisit în fața icoanei Pururea Fecioarei nevrednicia ei, cerând să-i deschidă ușa spre a se închina Sfintei Cruci, făgăduind că se va lepăda de lume și de păcat și va începe o viață nouă. După această rugăciune, nimeni nu a mai împiedicat-o să ajungă în biserică. Fiind învrednicită să vadă Făcătoarea de viață Cruce, s-a aruncat la pământ, închinându-se în acel loc cu lacrimi și rugăciuni fierbinți.

A cerut să fie îndrumată și a auzit din depărtare un glas: „Dacă vei trece Iordanul, bună odihnă vei găsi”. S-a rugat Maicii Domnului spunându-i: „Stăpână, Stăpână, nu mă părăsi!”. A primit de la cineva milostenie trei monede și a întrebat care este calea ce duce către Iordan, călătorind într-acolo. A trecut Iordanul, la biserica Sfântului Ioan Botezătorul, unde s-a împărtășit cu Sfintele Taine, retrăgându-se apoi în pustie pentru 47 de ani, așteptând pe Dumnezeu, Care dorește „ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4). Timp de 17 ani, în pustiu s-a luptat cu poftele nebunești, ca și cu niște fiare sălbatice. Dorea băutură de vin, dar nici apă nu găsea, gânduri necuviincioase o urmăreau, iar ea se arunca cu fața la pământ și plângea, udând pământul cu lacrimi, cerând ajutor de la Maica Domnului și luptându-se din toată inima. Mărturisea că Maica Domnului a fost lângă ea, călăuză pe drumul pocăinței. Îmbrăcămintea pe care o avea când a venit în pustiu s-a rupt. De aceea a suferit din pricina frigului, dar și a căldurii, arzând ori înghețând, tremurând de multe ori, căzând la pământ și rămânând nemișcată, aproape fără suflare. Vorbea din Scriptură, din cărțile lui Moise, din Iov și Cartea Psalmilor, toate acestea ca dar al lui Dumnezeu, neîntâlnind fiare sălbatice, nici oameni, în răstimpul petrecerii prin pustiu.

Zosima s-a minunat când a auzit acele cuvinte. La rugămintea Mariei de a veni și în anul următor, aducând cu el Sfintele Taine, pentru a o împărtăși, Zosima și-a plecat genunchii și a făgăduit că revine, binecuvântând pe Dumnezeu. Apoi s-a întors în mănăstire. Când s-a apropiat timpul întâlnirii, a luat într-un potir Preacuratul Trup și Cinstitul Sânge al Domnului, iar într-un paner a așezat smochine, curmale și linte muiată în apă, mergând pe malul Iordanului, în locul prestabilit.

Femeia a venit însemnând cu semnul Sfintei Cruci apa Iordanului și a pășit pe deasupra apelor. Bătrânul, după ce s-a rugat împreună cu ea, a împărtășit-o cu Sfintele Taine și i-a făgăduit să se reîntâlnească în același loc.

După trecerea unui an, Zosima s-a dus din nou în pustie, căutând locul în care se despărțise de cuvioasa nevoitoare. Neobservând nimic, cu multe lacrimi s-a rugat spunând: „Arată-mi, Doamne, comoara pe care ai ascuns-o în pustie, arată-mi pe îngerul în trup de care nu este vrednică lumea”. În apropiere, într-un loc care părea a fi albia unui râu, a descoperit trupul mort al cuvioasei, așezat cu fața spre răsărit.

 Istorisirea ne spune că Zosima a spălat cu lacrimi picioarele ei, iar apoi s-a întrebat: „Se cuvine oare să îngrop trupul cuvioasei?” și tocmai atunci a găsit o însemnare scrisă pe pământ: „Îngroapă în acest loc trupul smeritei Maria. Dă țărâna țărânei și te roagă Domnului pentru mine, ceea ce am răposat în luna lui Farmutie, după egipteni, în grecește Aprilie întâi, în chiar noaptea Mântuitoarelor Pătimiri ale lui Hristos”.

Cu minunată lucrare și cu ajutorul unui lemn, a săpat o groapă, fiind însoțit chiar de un leu care se afla în apropiere. După ce i-a îngropat trupul cuvioasei, cu multe lacrimi, s-a întors la chinovie și a povestit monahilor, fără să ascundă nimic din cele văzute și auzite, încât toți se minunau de mărețiile lui Dumnezeu.

Istorisirea ne spune că Zosima s-a săvârșit în acea mănăstire, la vârsta de 100 de ani.

La final, Patriarhul Sofronie mărturisește: „Eu ceea ce am auzit prin viu grai fac cunoscut prin istorisirea scrisă. Se poate întâmpla ca și alții să fi scris viața cuvioasei, negreșit mai strălucit decât mine. Am scris-o după puterea mea. N-am voit să prefer altceva decât adevărul...”

Istorisirea vieții Cuvioasei Maria Egipteanca este cutremurătoare și arată drumul de la păcat la virtute, de la fapte ale întunericului la faptele luminii. Este mai mult decât evidentă lucrarea lui Dumnezeu în viața oamenilor, a celor de demult și a celor mai aproape de noi, care au căutat milostivirea Lui și au regăsit drumul de întoarcere către Dumnezeu, oricât de departe ar fi fost plecați în lumea păcatului.

În Postul Sfintelor Paști, exemplul de pocăință al Cuvioasei Maria Egipteanca se adresează și celor a căror viață a fost asemenea ei, sau au rămas în întunericul indiferenței și al săracelor trăiri.

Viața Cuvioasei Maria Egipteanca scrisă de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, se citește în întregime la Denia Canonului Mare, din săptămâna a 5-a a Postului Păresimilor, iar amintirea pocăinței ei se prăznuiește în Biserica Ortodoxă la 1 aprilie și în Duminica a 5-a a Sfântului și Marelui Post.