Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Voința ca un zid de aramă

Voința ca un zid de aramă

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Paul Siladi - 24 Aprilie 2019

„Voia omului este ca un zid de aramă între el și Dumnezeu și o piatră de poticnire. Dacă omul renunță la ea, zice: Voi sări zidul cu ajutorul lui Dumnezeu. Așadar, dacă îndreptățirea urmează voinței proprii, omul se chinuie singur.”

Părinții deșertului sunt adesea sentențioși. Se rezumă la scurte afirmații, născute din experiență, pe care nu le explică în nici un fel. În cuvintele lor se găsește concentrată puterea Duhului, pe care, inevitabil, în clipa în care încerci să o desfaci în explicații discursive, o diluezi. Și totuși, chiar și așa, este necesară o bună înțelegere a acestor cuvinte duhovnicești.

De ce este voința omului ca un zid de aramă între el și Dumnezeu? Imaginea unui zid „întunecos” o regăsim la avva Amoes. Un frate a venit la el să îi cea­ră un cuvânt. „A rămas cu dânsul șapte zile, fără ca bătrânul să-i spună ceva. Doar când l-a condus la ieșire i-a zis: „Mergi și ai grijă de tine, căci păcatele mele s-au făcut un zid întunecos între mine și Dumnezeu”. Păcatul este zidul ultim, ruptura radicală instaurată între om și Dumnezeu, iar voința omului este motorul care stă la baza actelor noastre și implicit a păcatelor. Voința omului se transformă într-o barieră între om și Dumnezeu pentru că ea stă la baza actelor și a deciziilor noastre rătăcite.

Voința omului este haotică și contradictorie, adesea deciziile bazate strict pe voință sunt arbitrare. Au potențialul lor de eroare pentru că voința se pune în mișcare în baza unor resorturi greu de înțeles și care nu sunt până la capăt explorate. Vrem ceva fără să știm de ce și, mai ales, fără să știm care sunt consecințele ultime ale deciziilor noastre. De aceea este nevoie de un reper exterior, stabil, în funcție de care să fie judecată voința noastră. Iar reperul acesta este voința Lui Dumnezeu.

Voințele omenești contradictorii, instabile, sunt cele care l-au determinat pe avva Arsenie să se izoleze: „Dumnezeu știe că vă iubesc, dar nu pot fi și cu Dumnezeu, și cu oamenii. Miile și miriadele de sus au o singură voință, oamenii însă, o mulțime. Nu-L pot lăsa pe Dumnezeu, ca să vin împreună cu oamenii”. Singura ieșire din gâlceava voințelor inconsecvente și contradictorii este voința lui Dumnezeu.

Atunci când începi a căuta voința lui Dumnezeu, încetezi să mai cauți îndreptățirea prin voința proprie. Începi să Îl lași pe Dumnezeu să te îndreptă­țească și atunci dobândești libertatea. Experiența asceților arată că aceasta este singura cale înspre libertatea stabilă, durabilă. Fără acordul cu voința lui Dumnezeu ne mișcăm permanent într-o lume de umbre și iluzii și alergăm după fantasme. Este sursa chinului permanent care se naște din îndreptă­țirea de sine. Zidul între noi și Dumnezeu pus de voința proprie și chinul nesfârșit provocat de noi înșine merg mână în mână.

Depășirea acestui zid se face tot cu ajutorul Dumnezeu, în clipa în care omul s-a deschis înspre voința Sa veșnică.