Cel mai de seamă istoric român bănăţean

Preotul și reputatul istoric Ion Sârbu, considerat cel mai de seamă istoric român bănăţean, a fost unul dintre cei care au pregătit înfăptuirea Marii Uniri de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, fiind, de altfel, și delegat oficial la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Părintele Ion Sârbu s-a născut la 19 februarie 1865, în comuna Rudăria, astăzi Eftimie Murgu. După ce termină trei clase în localitate, urmează Şcoala confesională română din Bozovici (1876-1880). În clasa a IV-a se află la Colegiul reformat din Debreţin, iar în clasa a V-a este prezent la Braşov, ca apoi să intre în clasa a VI-a la Liceul luteran din Pojoni (Bratislava). Se întoarce la Braşov, unde termină ultimele două clase la Liceul românesc şi îşi ia bacalaureatul în 1886 cu distincţia „eximio modo”.

În 1886, la 21 de ani, îşi începe studiile de istorie şi filosofie la Universitatea luterană din Iena (trei semestre), ca apoi să se trans­fere la Viena. În 1891 începe perioada studiilor cu strângerea materialelor pentru obţinerea doctoratului. Cunoştea limbile germană, franceză, engleză, italiană şi maghiară. În anii 1889-1890 primeşte ajutor financiar de la Societatea Transilvania. Dorea să intre în viaţa politică şi să studieze la Paris. I s-a propus să rămână la Viena în cadrul Universităţii, se întoarce însă în 1890 la Rudăria. Între 1896 şi 1899 este membru în Congresul naţional bisericesc - circumscripţia Prigor.

Mihai Viteazul, o preocupare continuă pentru Ion Sârbu

Ia doctoratul în filosofie la Viena în 1899, cu teza istorică intitu­lată „Relaţiile externe ale lui Matei Vodă Basarab (1632-1654)”. Face cercetări în arhivele de stat şi imperiale din Viena, apoi în cele din Bucureşti, pentru a strânge material în vederea elaborării unei monografii despre Mihai Viteazul. Între 1901 şi 1902 a funcţionat ca profesor la Seminarul central din Bucureşti, predând istoria şi limba germană. Între anii 1902 şi 1904 predă la Şcoala comercială din Bucureşti şi este prim custode al Bibliotecii Fundaţiei Carol.

Cu ajutorul familiei publică în 1904, la Bucureşti, primul volum din „Istoria lui Mihai-Vodă Viteazul, Domnul Tării Româneşti. Răzmiriţele şi politica lui din afară”. Câştigă cu această lucrare marele premiu (12 mii de lei) „Năsturel-Herescu” al Academiei Române în 1905. Volumul al doilea al lucrării, partea întâi (anii 1598/9), vede lumina tiparului în 1907, iar manuscrisul la volumul ce urma i-a fost furat în 1921 în hotelul „Dacia” din Lugoj.

Amintim despre conflictul cu Nicolae Iorga. Ambii au căutat documente şi au scris monografii despre Mihai Viteazul. Dacă am compara numai fugitiv cărţile celor doi, ar fi uşor de constatat că aparatul critic al lui Sârbu este mai bogat decât cel al lui Iorga şi temeluit pe surse directe şi nu colaterale. Totuşi, trebuie să recunoaştem că Ion Sârbu a dovedit lipsă de tact în raporturile cu acest titan al istoriei şi culturii româneşti (1.003 volume, 12.755 articole) şi o imprudenţă din partea lui de a-şi fi făcut duşman o personalitate atât de puternică.

Calea teologiei și a Bisericii

În 1905 este referent şcolar la Episcopia din Caransebeş. Ca deputat sinodal funcţionează în două mandate: 1907-1908 şi 1912-1918. Nu este lipsit de interes faptul că Ion Sârbu a nutrit ideea de a obţine şi doctoratul în teologie. Nestăpânind îndeajuns greaca şi ebraica, a renunţat. Străbunii săi erau preoţi, slujind peste un secol şi jumătate Altarului Bisericii Ortodoxe din Rudăria.

Ieromonahul Moise Sârbu, parohul din Rudăria, a decedat în 13 august 1908 şi numai după 11 zile a trecut la cele veşnice şi fratele lui, Iacob Sârbu, tatăl istoricului, cele două parohii din Rudăria rămânând astfel vacante. Ca să împlinească dorinţa părinţilor, studiază teologia la Iena, Viena (1887/8), Cernăuţi (1907/8), Arad (1909) şi Sibiu. În acele vremi era considerat cel mai competent preot al eparhiei, după mărturia Episcopului, Mitropolit primat şi apoi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea.

La 20 ianuarie 1909, dr. Ion Sârbu susţine examenul de capacitate preoţească la Sibiu. Majoritatea sătenilor îl doreau pe dr. Ion Sârbu să fie preot al lor, însă un grup turbulent de cinci inşi se împotriveau crunt prin reclamaţii şi fapte ruşinoase, momind cu câte un pahar de băutură mai mulţi oameni slabi de partea lor. Aceştia puseseră stăpânire pe epitropie şi furau din banii Bisericii încă din vremea preoţilor Moise şi Iacob Sârbu.

Încă din anul 1897, Ion Sârbu acceptase să fie ales preşedinte al comitetului parohial. După Regulamentul şagunian, existau atunci comitetul parohial şi sinodul parohial. Comitetul parohial era executivul, îl conducea un mirean, iar preşedinte al sinodului parohial era preotul paroh. Comitetul parohial avea importanţă pentru întreaga comună, întrucât el administra două fonduri, respectiv Fondul bisericesc şi Fondul şcolii vechi.

Între anii 1908 şi 1910, dr. Ion Sârbu, în calitate de preşedinte al comitetului, ţine evidenţele parohiei, deşi în această perioadă parohia era suplinită de preotul Dimitrie Bogoievici din Bănia, căruia îi revine doar sarcina de a semna actele. A fost recomandat de prietenul său şi omul politic şi de cultură A.C. Popovici pentru postul de Episcop al Caransebeşului. N-a fost să fie, jugul preoţiei avea să fie greu pentru dr. Ion Sârbu.

Ales în 23 mai 1909 preot paroh al Rudăriei, la 22 iulie este suspendat din funcţie din cauza unei reclamaţii anonime. Este numit apoi definitiv în 20 septembrie 1909. Hirotonia ca diacon i-a făcut-o Episcopul Aradului, Ioan I. Popp, în ziua de 26 ianuarie, iar întru preot, la 28 ianuarie 1910. Fără a mai intra în amănunte, adversarii nu se vor resemna, şi cum hârtia suportă orice, au continuat să-şi exprime aversiunea faţă de preotul care cunoştea situaţia, în consecinţă doreau să-şi aducă o persoană care, îndatorată lor, să o poată manipula spre propriul folos. Preot dr. Ion Sârbu este instalat la 30 ianuarie 1910 ca preot paroh în Rudăria. Este numit în curând administrator protopopesc al Mehadiei.

Ce a însemnat protopopiatul pentru istoricul Ion Sârbu? Deplasări la Mehadia, la Caransebeş, la parohii, cu trăsura, vara-iarna, sub arşiţa soarelui, pe viscole şi ger, ceasuri lungi, zile întregi… De la Rudăria la Mehadia, prin Cheia Prigorului peste Calva, dus-întors. Inspecţii anuale, examene de religie, anchete… În Valea Almăjului, în Clisura Dunării, în Craina, în Munţii Cornerevei… Apoi agendele oficiului, lipsit de toate mijloacele pe care astăzi le cuprindem în neologismul „mass-media”. Dr. Ion Sârbu a fost posesorul celei mai bogate biblioteci din Caraş, având 2.500 de volume.

Putea preda istoria la Iaşi, putea fi preotul românilor din Viena, la pregătirea şi activitatea ce o desfăşura putea oricând să părăsească Rudăria pentru un post superior, dar după cum mărturisea unui prieten într-o scrisoare: pentru el „nu-i oraş, nu-i vorbă, dar uite eu pot să mă împac cu acest post ca şi cum ar fi Bucureştii sau Viena, fiindcă acesta este satul meu”. Pentru el Rudăria era o parte a sufletului lui.

În 2/15 mai şi-a dat sufletul în mâna Creatorului pe Care L-a slujit, iar în ziua de joi, 5/18 mai 1922 a fost înmormântat. Înmormântarea i-a fost întocmai ca şi viaţa, modestă. Mormântul aşezat în curtea bisericii din Rudăria (Eftimie Murgu) a devenit loc de pelerinaj pentru mulţi dintre iubitorii trecutului nostru şi ai culturii medievale.