Adormirea Maicii Domnului în povestirile satului românesc

Adormirea Preacuratei Maici ne prilejuieşte nu doar o teologică privire a ultimului act din viaţa pământească a celeia ce I-a dăruit Mântuitorului lumii trup omenesc, ci, îndeosebi în acest an dedicat satului românesc, ne oferă posibilitatea să păşim cu sfială în lumea satului tradiţional ca să desluşim modul cum s-a reflectat mult preţuita sărbătoare în existenţa lui.

Se ştie bine că satul reprezintă vatra unde s-a plămădit, s-a conservat, dar şi s-a transmis mai departe nu doar conştiinţa naţională, ci şi cea religioasă a poporului român. Cine nu a văzut, măcar o dată, o imagine a satului tradiţional românesc cu biserica tronând undeva pe o culme de deal sau în centrul aşezării, cu troiţe pe la colţuri de uliţe, cu cimitire străjuite de frumoase cruci, cu case ţărăneşti, cu oameni harnici, evlavioşi şi credincioşi? Ei bine, toate sunt purtătoarele unui tezaur nepreţuit nu doar al istoriei şi al devenirii noastre naţionale, ci şi al credinţei bimilenare a poporului român. Aşa se face că majoritatea sărbătorilor creştineşti, în mediul rural, sunt însoţite de un impresionant alai de tradiţii, obiceiuri, dar şi de povestiri, legende, inspirate din slujbele şi sinaxarele Bisericii, ca reverberaţie a ceea ce ţăranii români ascultau şi înţelegeau din Evanghelia sărbătorilor, din cântările de strană sau din predica preotului.

Praznicul Adormirii Maicii Domnului nu face rabat de la regulă: cum se putea oare ca Sfânta Maria, faţă de care neamul românesc a nutrit dintotdeauna o dragoste aparte, să fie trecută cu vederea? Pe lângă numeroasele creaţii folclorice închinate ei (mă refer la poeziile populare cu caracter marial), memoria vie a satului românesc a plămădit o multitudine de povestiri despre modul cum Fecioara Maria s-a mutat din viaţa pământească, bucurându-se de „invitaţia” Fiului ei de a locui cu trupul în cereştile locaşuri. Nu-mi propun aici o inventariere a lor, căci renumiţi folclorişti au făcut-o deja încă din primii ani ai secolului XX, ci doar să le schiţez în linii mari conţinutul.

În general, legendele despre Adormirea Maicii Domnului păstrează adevărul credinţei noastre ortodoxe, căci mai toate vorbesc despre viaţa Preacuratei după înălţarea la cer a Fiului ei, despre ajutorul oferit de ea primelor comunităţi creştine formate îndată după Pogorârea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii. O astfel de povestire relatează poveţele date de Maica Vieţii Sfinţilor Apostoli, adunaţi la casa ei: „Dragi Apostoli ai preaiubitului meu Fiu Iisus, iată că mi s-a apropiat şi mie timpul, ca şi fiecărui pământean, să părăsesc lumea aceasta, unde multe am avut de văzut şi suferit, şi să merg la Dumnezeul cel Preaînalt. Voi să ascultaţi de învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos şi bine veţi găsi, iar de nu veţi asculta, rău veţi afla”.

Adormirea este relatată de toate aceste plăsmuiri populare şi, concomitent, se menţionează momentele premergătoare înmormântării: pregătirea, jelirea, prezenţa minunată a îngerilor şi psalmodierea lor îndelungă. Nu putea fi trecută în taină nici prea îndrăzneaţa faptă a unui necredincios evreu, care, cuprins de zavistie, a intenţionat să se apropie cu gând rău de catafalcul unde se afla depus trupul cel preasfânt al Adormitei.

Legende din „academia populară”

Din legende ne reţine atenţia un aspect deosebit: cu iscusinţă şi inspiraţie, creatorii populari au transferat evenimentele petrecute la Ierusalim ori în Ghetsimani acasă, în ograda, în grădina lor, metamorfozând întreg pământul românesc într-un „Ghetsimani” duhovnicesc. Întâlnim, bunăoară, referiri la pregătirea de înmormântare a Fecioarei, când natura, solidară cu Sfinţii Apostoli, i-a împodobit cunoscutul „pom”, obicei rămas şi păstrat cu fidelitate în tradiţia românească: „Jalea şi durerea, când a adormit Maica Domnului, au fost pretutindeni, că şi pomii cu poamele cele frumoase s-au adunat la un loc şi s-au format dintr-înşii un pom mare care s-a pus în fruntea procesiunii cu care a fost petrecută Maica lui Iisus la mormânt. Şi de aici este datină de a se duce, când se înmormântează vreun mort, un pom încărcat cu tot felul de poame înaintea acestuia”. Natura continuă să surprindă şi să se alăture suferinţei primei comunităţi creştine la Adormirea bunei lor ocrotitoare, căci „de atâta jale până şi frunzele pomilor s-au îngălbenit de durere şi mâhnire”. Dar, precum bunii noştri creştini, care, oricât de mult ar suferi la moartea cuiva drag, nu se lasă copleşiţi de durere, ci împlinesc cu toată acribia rânduiala pogribaniei, aşa şi plantele hotărnicesc să alcătuiască o gerberă şi s-o dăruiască celei care îşi începe călătoria către Cer. Nu avem de-a face cu flori din Ţara Sfântă, ci „bostanul, popuşoiul, haldanul, floarea-soarelui au împletit o cunună mare şi frumoasă şi au pus-o pe sicriul Maicii Domnului, şi astfel fu ea înmormântată. De atunci vine apoi ca în tot anul pe timpul acela, când se serbează Adormirea Maicii Domnului, perii, merii, popuşoii, bostanii şi haldanii se coc şi se îngălbenesc”.

O sumedenie de asemenea creaţii populare au plăsmuit strămoşii noştri în vatra satului românesc, care, iată, se dovedeşte nu doar un spaţiu depozitar al valorilor spirituale, morale şi culturale ale neamului, ci şi o neîntrecută „academie populară”, unde ţăranii, cu un acut simţ al perenităţii timpului, au creat astfel de legende, prilej de a-şi exprima neclintita lor credinţă în nemurire, rezumând filosofia profundă a înţelegerii sensului sfânt al vieţii şi al morţii. Aşa cum Maica Domnului a trecut prin moarte, iar apoi a fost luată cu trupul la Cer de Fiul ei şi Dumnezeul nostru, tot aşa şi noi parcurge-vom acelaşi drum către locaşurile cele nepieritoare.