„În vremea aceea a ales Domnul alți șaptezeci (și doi) de ucenici și i-a trimis câte doi, înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc unde Însuși avea să vină. Și zicea către ei: Secerișul este
Eminescu şi familia creştină
Unul din marile visuri ale lui Eminescu se spulberase. Nefericele poet a rămas doar cu imaginea familiei sale de acasă, la care, visând mereu, hotărnicise să-şi temeluiască o căsnicie trainică, de vreme ce în a sa copilărie a experiat din plin ce înseamnă familie, dragoste de tată, de mamă, de fraţi şi surori. Părinţii lui Eminescu erau oameni credincioşi şi evlavioşi pentru care instituţia familiei era o binecuvântare a iubirii lui Dumnezeu. Simţeau şi trăiau realitatea că familia întemeiată după rânduiala divină este un spaţiu sacru al lucrării harului dumnezeiesc.
La ziua lui Eminescu vă invit să (re)descoperim noi valenţe ale genialei şi atotcuprinzătoarei sale gândiri şi să ne convingem încă o dată că poetul nostru naţional este inepuizabil, mereu, actual, înfăţişând în opera sa, aproape cu o nepământeană forţă, probleme spirituale, culturale, istorice, geo-politice, social-economice, cu care se confrunta societatea românească în vremea sa, dar şi noi, cei de astăzi. Vă propun spre atenţie atitudinea lui Eminescu faţă de familia creştină tocmai din pricina faptului că numeroşi semeni de-ai noştri, deşi născuţi şi crescuţi în familii tradiţionale, au ajuns să conteste acest drept fundamental al societăţii noastre. Ce-ar fi spus Eminescu dacă s-ar fi deschis astfel de polemici legate de familia tradiţională în timpul vieţii sale? Din câte am citit, am convingerea fermă că le-ar fi combătut cu neclintire, văzându-le ca pe nişte grave devieri de la cele statornicite de Dumnezeu. Aşadar, să răsfoim câteva pagini din creaţia sa lirică, iar apoi din opera jurnalistică, spre a ne edifica în acest sens.
Dintru început trebuie să reiterăm spusele unor eminescologi, care au afirmat că opera stihuitorului s-a plămădit din năzuinţa autorului spre metafizic, el crezând cu tărie într-o stăpânire divină a lumii, stăruind pe un aspect inedit în lirica românească: cunoaşterea apofatică a lui Dumnezeu, căci, cu toate că se ştiu anumite aspecte despre ale Sale lucrări, El rămâne neînţeles. Este o cunoaştere prin „necunoaştere", prin unirea cea mai presus de minte, când mintea, părăsind toate cele ce sunt şi chiar pe sine însăşi, se uneşte cu razele harului divin, fiind luminată acolo de adâncul de nepătruns al înţelepciunii.
Este indubitabilă credinţa lui Eminescu în Dumnezeu, Creatorul a toate, deci şi al omului. Iată cât de subtil îşi prezintă acest crez: „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul era toate şi totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată/ Pe-atunci erai Tu singur..." (Rugăciunea unui Dac). Dumnezeu, personificat în Zamolxe, nu este doar Creator al lumii, ci şi Mântuitorul ei: „El este al omenirii izvor de mântuire,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii". Recunoscând atotputernicia Cerescului Tată, Eminescu exclamă: „Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc/ Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc" (Rugăciunea unui dac).
Cât priveşte familia creştină, întemeiată prin iubirea dintre un bărbat şi o femeie, având ca arhetip spiritual relaţia dintre Hristos şi Biserică, creaţia eminesciană abundă de versuri în care poetul, cu o neobosită forţă, cântă iubirea dintre bărbat şi femeie, expresie a dragostei lui Dumnezeu faţă de lume. Eminescu este poetul iubirii, căci în foarte multe poezii face elogiul celui mai sublim simţământ precum în poeziile: Floare albastră, Atât de dulce, Cântec de nuntă, Cereţi cânturi de iubire, Dorinţa, Lasă-ţi lumea, Scrisoarea IV, Dacă iubeşti fără să speri, De ce în al meu suflet, Ochiul tău iubit, O, rămâi, etc.
Aşa gândea Eminescu în anii visărilor, ai tinereţii. După ce încercările din viaţă, deziluziile l-au tot marcat, poetul a creat poezii de o profunzime aparte, exprimând regretul iubirii neîmplinite, chiar încercând să definească dragostea prin propriile sale trăiri, revelând şi întrebările existenţiale care-l frământau din ce în ce mai des, ca în poeziile Mortua est, Ce e amorul, Luceafărul, Trecut-au anii, De câte ori, iubito..., Despărţire, După ce atâta vreme, Departe sunt de tine, Când amintirile etc.
Eminescu a cântat iubirea, dorind să se împlinească prin iubire. Există mărturii că, după moartea lui Ştefan Micle, stihuitorul a voit s-o ia în căsătorie pe marea iubire a vieţii sale, Veronica Micle, după ce avusese şi în trecut mai multe astfel de năzuinţe. Iacob Negruzzi mărturisea că, întâlnindu-se cu cei doi, Eminescu chiar i-a prezentat-o pe Veronica drept „actuală logodnică şi viitoare soţie". În anul 1882, august, hotărăsc împreună că e mai bine să se despartă. Tensiunea din anturajul lor crescuse alarmant, devenind insuportabilă. Maiorescu s-a opus cu vehemenţă căsătoriei. Nici cei doi nu sunt prea siguri pe sentimentele lor.
Iată cum unul din marile sale visuri se spulberase. Nefericele poet a rămas doar cu imaginea familiei sale de acasă, la care visând mereu, hotărnicise să-şi temeluiască o căsnicie trainică, de vreme ce în a sa copilărie a experiat din plin ce înseamnă familie, dragoste de tată, de mamă, de fraţi şi surori. Să nu uităm că poetul a fost al şaptelea din cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici şi ai soţiei sale, Raluca, născută Iuraşcu. Deşi nu toţi au avut un destin fericit, unii dintre ei pierzându-se la vârste fragede sau în urma unor nefericite evenimente, poetul a crescut într-o casă cu atâţia fraţi şi surori, unde valorile credinţei strămoşeşti erau temelia acesteia. Să amintim în treacăt că Raluca provenea dintr-o familie profund religioasă, având patru surori şi doi fraţi care au îmbrăţişat viaţa monahală. Nici Gheorghe nu era departe. Tatăl său, Vasile, fusese dascăl în Călineştii de Suceava, unde durase o mică biserică din lemn. De aceea, probabil şi căminarul Eminovici a zidit o mică bisericuţă pe moşia de la Ipoteşti. Carevasăzică, părinţii lui Eminescu erau oameni credincioşi şi evlavioşi pentru care instituţia familiei era o binecuvântare a iubirii lui Dumnezeu pentru ei şi lume. Simţeau şi trăiau realitatea că familia întemeiată după rânduiala divină este un spaţiu sacru al lucrării harului dumnezeiesc. De la părinţii lui Mihai a simţit că între iubire şi jertfă se pune semn de egalitate. Tot de la ei a învăţat că nici o căsnicie nu are viaţă lungă dacă nu se întemeiază pe iubire jertfelnică, aşa după cum ne învaţă Biserica noastră strămoşească şi după cum el dorise a-şi asuma acest urcuş pe Golgota mântuirii sale.
Atenţia poetului spre problemele familiei s-a intensificat în calitate de revizor şcolar: în perioada 1 iulie 1875 - 4 iunie 1876 a inspectat de două ori cele 152 de şcoli din judeţele Iaşi şi Vaslui, întocmind minuţioase rapoarte. Munca-i uriaşă se păstrează în preţioase documente de arhivă, ele reprezentând o radiografie obiectivă a problemelor învăţământului nostru din perioada respectivă, dar şi a multor drame din familiile de la sat, unde copiii nu puteau urma şcoala din pricina sărăciei.
Tema propusă nu este nici pe departe epuizată. Am dorit să jalonez câteva idei, care dezvoltate se vor putea constitui într-un material mult mai amplu. Nu pot încheia decât prin a face apel la una din cugetările geniului Eminescu în care veţi regăsi, cu siguranţă, realităţi zguduitoare ale României de astăzi: „Înaintea negrei străinătăţi care împânzeşte ţara cad codrii noştri seculari şi, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, descreşterea populaţiei, îndeplineşte apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc". Să nu fie!