George Coşbuc: „Sunt suflet din sufletul neamului meu“

Acum un secol, pe 9 mai 1918, George Coşbuc se grăbea să păşească pe bolţile veşniciei, chiar în anul Marii Uniri. A plecat la cer cu sufletul vibrând de speranţă că unirea este aproape. Apucase să preguste bucuria înfăptuirii României Mari căci deja Basarabia, răpită în 1812, revenea acasă pe 27 martie 1918.

Vă mai amintiţi de anii copilăriei, ai primilor ani de şcoală, când poeziile sale vesele şi pline de viaţă ne fascinau? Nu era serbare fără ca unul din ţâncii sturlubatici să nu recite câteva versuri din George Coşbuc. Vă fac poftire să ne amintim de „vocea ţărănimii" căci aşa a fost supranumit poetul Coşbuc, căci acum un secol, pe 9 mai 1918, se grăbea să păşească pe bolţile veşniciei, chiar în anul Marii Uniri. A plecat la cer cu sufletul vibrând de speranţă că unirea este aproape. Apucase să preguste bucuria înfăptuirii României Mari căci deja Basarabia, răpită în 1812, revenea acasă pe 27 martie 1918.

Nu-mi propun să realizez aici o schiţă biografică a poetului Coşbuc. Sunt nenumărate lucrări de specialitate dedicate vieţii şi operei cunoscutului stihuitor. Voi enumera doar câteva crâmpeie din tumultoasa-i existenţă căci şi el, alături de alţi înaintaşi, a luptat prin cuvânt şi faptă pentru înfăptuirea dezideratului de secole a naţiei române, unirea.

Născut la începutul toamnei lui 1866, în satul Hordou, astăzi comuna Coşbuc judeţul Bistriţa-Năsăud, George Coşbuc, cel ce avea să devină remarcabil poet, critic literar şi traducător redutabil, era al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai soţiei sale Maria. Satul natal în care a crescut şi învăţat în primii ani de şcoală i-a rămas în suflet ca un loc plin de basme, visări şi bucurii ale vârstei celei neprihănite. Contemporanii spuneau adesea că, mutat la Bucureşti, poetul, atunci când îi venea dorul de acasă, lăsa totul baltă şi lua drumul Năsăudului pentru a se îmbăta de dulci amintiri. Este interesant de menţionat că neamul coşbucenilor avea adânci rădăcini înfipte în viaţa eclesiastică a Transilvaniei. Părintele Sebastian, tatăl său, făcea parte din a paisprezecea generaţie de preoţi din familia sa. Cu siguranţă strămoşi de-ai lui George Coşbuc au fost slujitori ai sfintelor altare înainte de dramatica dezbinare a Bisericii Ortodoxe din Transilvania, de la începutul secolului al XVIII-lea.

Însemnările biografice despre viaţa lui Coşbuc amintesc de un copil înzestrat încă din copilărie cu o inteligenţă sclipitoare şi un acut simţ al sensibilităţii spre artă. Se zice că în clasa a IV-a junele George avea compuse peste 150 de poezii. Un alt mare dar primit de tânărul Coşbuc a fost acela de a învăţa cu uşurinţă mai multe limbi străine; cunoştea sanscrita, latina, germana, italiana şi engleza. De altfel, la vârsta maturităţii a realizat mai multe traduceri, confirmând pe deplin calităţile sale de poliglot. Pe la 15 ani a început să publice poezii prin revistele literare din Transilvania, începându-şi astfel un drum luminos în poezia românească, câştigându-şi pe bună dreptate un loc important între clasicii literaturii noastre. Ca student, dar mai ales după absolvirea Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj, tânărul poet a început să scrie şi publicistică, impresionând prin limbajul curat, cald, dar mai ales prin ideile naţionale manifestate în direcţia pasiunii către folclor, ca temelie a literaturii culte, dar şi către graiul popular, sugerând adesea idealul restabilirii unităţii culturale a poporului român, trecând graniţele impuse politic şi militar. Coşbuc vedea în aceasta o primă şi esenţială etapă în realizarea unităţii statale a românilor obligaţi să trăiască despărţiţi sub stăpâniri străine. Ideile naţionale au început să fie exprimate din ce în ce mai pregnant în scrierile sale după 1890. Cine nu-şi aminteşte de poezia Noi vrem pământ, scrisă în 1894! Cu mult curaj şi înflăcărat patriotism, poetul îşi exprimă durerea înstrăinării pământului străbun:

„... Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat -
Noi vrem pământ!" (poezia Noi vrem pământ, 1894)

După 1887, făcând parte din colectivul redacţional al Revistei Tribuna din Sibiu, Coşbuc a încântat pe colegi prin seriozitate, prin entuziasm, dar mai presus de toate prin iubirea pe care o manifesta pentru ideea de unire cu fraţii români de peste munţi. Ion Slavici, coleg de redacţie, a conchis: „Îl avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete".

După 1889, George Coşbuc îşi începe perioada bucureşteană a vieţii sale, continuând să scrie poezii, articole în diferite reviste, ba chiar să traducă opere alese din literatura internaţională. Concomitent i-au fost rânduite mai multe rosturi în viaţa cultural-ştiinţifică a timpului: face parte din colectivul profesorilor asociaţi care elaborau un manual de şcoală intitulat Carte românească de citire, redactor la revistele Vatra şi Semănătorul, şef al Biroului de control al activităţii extraşcolare etc. Recunoscându-i-se meritele deosebite, în 1916 este ales membru al Academiei Române. Cele peste 20 de volume de versuri şi proză publicate antum, alte zece volume de traduceri sunt dovada incontestabilă a geniului său creator, iar opera-i scrisă cu filială dragoste pentru tot ce-i curat şi românesc s-a adăugat patrimoniului cultural naţional. Pe lângă activitatea literară şi publicistică, George Coşbuc a desfăşurat o susţinută activitate de iluminare a ţăranilor, preocupat de a pune în lumină sufletul acestuia, credincios şi evlavios, darnic şi harnic.

Dintre scrierile hărăzite ideii de unitate naţională amintim câteva volume: Războiul nostru pentru neatârnare, Bucureşti, 1899; Povestea unei coroane de oţel, Bucureşti, 1899; Din ţara Basarabilor, Bucureşti, 1901; Dintr-ale neamului nostru, Bucureşti, 1903; Cântece de vitejie, Bucureşti, 1904.

Nu pot încheia prezentul articol fără a vă îndemna să vă lăsaţi sufletul să vibreze la citirea altor versuri din creaţia lui Coşbuc dedicate românilor şi românismului, Poezia Patria română, 1908:

„...Patria ne e pământul
Celor ce suntem în viaţă,
Cei ce ne iubim frăţeşte,
Ne dăm mâna româneşte:
Numai noi cu-acelaşi nume,
Numai noi români pe lume
Toţi de-aceeaşi soartă dată,
Suspinând cu toţi odată
Şi-având toţi o bucurie;
Asta-i patria română.
Şi ea sfânta să ne fie!"