Hristos şi bogaţii

Conţinutul Evanghe­liei din Duminica a XII-a după Ru­sa­lii lămureşte atitudinea Mântuitorului Hristos faţă de bogaţi şi bogăţie. Un tâ­năr evlavios şi înstărit vine la Hristos, rugându-L să-i lămu­rească o dilemă existenţială: ce să facă pentru ca „să moştenească viaţa veşnică“ (Matei 19, 16). Înţelegem din atitu­di­nea lui că omul nu este doar o fiinţă biologică, ci şi una teolo­gi­că. Bogatul din Evanghe­lie avea de toate care ar fi putut să-l mulţumească: bani, pute­re, vigoarea vieţii. Mulţi râv­nim la ele şi credem că ne-ar aduce fericirea, dar pe el se vede că nu-l satisfăceau. Îi mai lipsea ceva, doar că acel ceva era esenţialul: certitudinea veş­niciei fericite. Deci, un tânăr serios, responsabil, preocupat de viaţa de aici, însă îndeosebi de cea de dincolo, conştient de efemeritatea bunurilor pămân­teşti. De aceea nu s-a lăsat furat de mirajul prosperităţii materiale, căutând adevărata fericire şi avuţie. Nu-l încânta siguranţa conferită de bani şi demnităţi lumeşti, ci îl preocupa viitorul său etern.

Impresionat de aspiraţiile acestuia, Mântuitorul îi amin­teşte poruncile pe care trebuie să le împlinească. Dialogul de­vine şi mai interesant când interlocutorul Domnului confirmă că pe toate le-a păstrat, le-a respectat de când se ştie. Cunoscându-i inima şi taina vieţii, Hristos completează: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmea­ză-Mi“ (Matei 19, 21). Auzind îndemnul categoric al Învăţă­torului, bogatul s-a întristat: strân­sese multe averi, venin­du-i greu să se dezlipească de ele; îl preocupa veşnicia, dar nu se putea detaşa de cele materiale. În interiorul lui se ducea o luptă: conştientiza că adevăra­ta bogăţie pentru om o repre­zintă urmarea lui Dumnezeu, însă bunurile lumeşti îi ţineau sufletul încătuşat. De aceea a plecat întristat. Domnul nu a insistat, respectându-i libertatea, dar şi dificultatea dilemei sale. Evanghelia nu ne spune ce s-a întâmplat cu acel tânăr. Doar sentinţa rostită de Mântuitorul ne rămâne înfrico­şătoare: „Cât de greu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au averi“. Şi totuşi o nădejde se naşte din cuvintele de final ale Domnului, ca răspuns la întrebarea celor de faţă: „Doamne, atunci cine se poate mântui?“: „La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu în­să toate sunt cu putinţă“ (Ma­tei 19, 26). Bogatul evlavios, dar, se pare, zgârcit, a plecat contrariat: Hristos nu-i lămu­rise dilema, ci îi problematizase şi mai mult existenţa.

Tradiţia spune că tânărul, după un an de frământări şi răstigniri ale lăcomiei şi egoismului, s-a schimbat: a împărţit averile şi L-a urmat pe Hristos devenind unul din cei 70 de ucenici ai Domnului. Relatând aceeaşi întâmplare, Sfântul Evanghelist Marcu adaugă un detaliu, aparent nesemnificativ: Hristos l-a privit „cu dra­goste“ pe tânăr. După Sfinţii Părinţi, acesta nu era chiar un adolescent, ci un bărbat în puterea vârstei: reuşise să-şi facă un rost în viaţă, să acceadă într-o funcţie, să-şi agonisească avere. Aş zăbovi asupra unui amănunt: Domnul l-a privit cu dragoste, pentru că i-a plăcut în­tre­barea adresată de el. Cum am spune astăzi, i-a ridicat min­gea la fileu. Şi cum să nu-i fie dragă întrebarea, de vreme ce a fost întrebată Viaţa despre viaţă, Mântuitorul despre mântuire, Învăţătorul despre cea mai importantă învăţătură a Sa, Adevărul despre adevărata cale către Cer, Desăvârşirea despre desăvârşire?!

Pofta excesivă de bani şi de putere înăbuşă să­mânţa vieţii veşnice

Aidoma tânărului din Evan­ghelie, poate că unii dintre noi se vor tulbura şi întrista regă­sindu-se oarecum în pielea lui: păzesc poruncile Domnului de când se ştiu; postesc, merg la Biserică, trăiesc moral şi echilibrat, au o brumă de avere strân­să pentru zile negre. Oare ce le-ar spune lor Hristos? Să împartă tot ce au săracilor? Să-şi lepede toate responsa­bi­li­tăţile sociale, profesionale, apoi să-I urmeze Lui?

Ca să înţelegem de ce Dom­nul i-a cerut aşa ceva bogatului din Evanghelie, trebuie să zăbovim asupra lămuririlor date de sfinţii tâlcuitori ai textului biblic: Mântuitorul, prin acest răspuns ferm - o adevă­rată poruncă -, îl cercetează, ca să vadă dacă este numai un avânt trecător sau e ceva statornic în dorinţa lui de a afla calea cea dreaptă. Împlinirea prescrierilor legii, deja respectate, nu a presupus un efort prea mare: ce-l ispitea pe el să fure, când avea de toate, sau să facă vreo altă nelegiuire, când nu avea nici un necaz cu nimeni? Însă, Hristos, prin răs­punsul: dacă voieşti să fii desă­vârşit, a arătat în chip dumnezeiesc libera voinţă a omului. În om stă alegerea, iar Dum­nezeu este Cel Care dă celor ce caută, celor ce cer şi deschide celor ce bat (Luca 11, 9).

Dar ce se înţelege prin no­ţiunea de desăvârşire? După spu­sele dumnezeieştilor Pă­rinţi, „devârşit“ înseamnă de­plin, exact, dezvoltat, matur, în măsură deplină, iar, atunci când face referire la o persoa­nă, desăvârşirea presupune o persoană matură. În viziunea lui Origen, marele teolog al antichităţii creştine, cuvântul desăvârşire desemnează o îm­plinire a lucrurilor, sfârşit. Aşa­dar, personajului din Evan­ghelie îi mai lipsea o lege pentru a fi desăvârşit. Îl despărţea de această stare doar dezli­pi­rea sufletului de bogăţie.

Deci desăvârşirea omului depinde atât de respectarea poruncilor, cât şi de renunţarea la bunurile trecătoare şi de urmarea lui Hristos, de luarea Crucii Lui, de acceptarea şi aplicarea învăţăturii Sale. Carevasăzică, Domnul nu-i cere să se lepede de avere, să se despartă de bani, ci să izgo­nească din sufletul său gându­rile la avuţii, dragostea de bo­găţie, excesiva poftă de bani şi putere, căci ele înăbuşă să­mânţa vieţii veşnice. Cum ar putea porunci Mântuitorul celor care doresc să trăiască veşnic să facă vreun lucru ce le-ar vătăma şi pângări viaţa fă­gă­duită? N-a intrat oare Hris­tos în casa lui Zaheu sau a lui Matei, oameni bogaţi şi va­meşi? Hristos, însă, nu i-a îndemnat să se despartă de averi, ci să se folosească în mod corect de ele, curmând orice nedreptate.

De aici rezultă că bogăţia nu este rea în sine, atunci când este agonisită cu dreptate fie prin moştenire sau muncă cinstită. Rea este alipirea de ea, slujirea ei, transformarea ave­rii în idol. De aceea Hristos ne cheamă să ne schimbăm via­ţa în bine, să dărâmăm ido­lii lăcomiei şi mândriei ascunşi în inima noastră şi să lăsăm în locul lor să vină lumina şi iubirea Lui cea mântuitoare.