Mitropolitul nemţean Conon Arămescu Donici şi Războiul de Reîntregire

Suntem în Anul Centenar, un binecuvântat recurs la memorie, la rememorarea faptelor înaintaşilor şi o cuvenită reverenţă faţă de jertfele celor ce, de-a lungul tumultoasei noastre existenţe ca neam, nu au contenit să lupte şi să nădăjduiască în împlinirea dezideratului de secole a naţiei române, Unirea.

Un călugăr nemţean, martor nemijlocit la evenimente majore ale anilor 1918, a fost Conon Arămescu Donici, un nume mai puţin cunoscut astăzi, ba chiar pe nedrept uitat. Cel ce avea să devină călugăr de Neamţ a văzut lumina zilei pe 2 februarie 1837, în satul Arămeşti, comuna Bahna, judeţul Neamţ, fiind copilul preotului satului, Vasile Arămescu. După studiile primare săvârşite în satul natal, şi-a îndreptat paşii către cunoscuta chinovie, Mănăstirea Neamţ, dovedind o lăuntrică chemare către viaţa monahală. După câţiva ani de ucenicie, a fost călugărit şi apoi, dovedind dragoste faţă de carte, a fost înscris la seminar. După pentru ani de studii la Neamţ, a urmat cursurile superioare ale Seminarului Veniamin din capitala Moldovei. În această perioadă a fost hirotonit diacon şi ieromonah. După absolvirea şcolii teologice s-a înscris la Facultatea de Litere din Iaşi, luând licenţa în anul 1877. Timp de trei ani a fost profesor la câteva şcoli ieşene. Apoi, în 1880, Iosif Naniescu, mitropolitul ieşean cu viaţă sfântă, preţuind râvna pentru studiu, dar şi dragostea pentru cele sfinte a monahului nemţean, l-a hirotesit protosinghel şi l-a trimis cu bursă de studii la celebra Facultate de Teologie din cadrul universităţii cernăuţene, pentru a urma cursurile de doctorat.

După cinci ani de asiduă cercetare, s-a întors acasă cu titlu de doctor în teologie. Recunoscându-i şi apreciindu-i pregătirea, Mitropolitul Iosif l-a hirotesit arhimandrit, aşezându-l în postul de predicator la Catedrala Mitropolitană din urbea ieşeană. De reţinut şi faptul că, în 1887, arhimandritul Conon a primit printre alte ascultări chiriarhale şi pe cea legată de aducerea la Iaşi a osemintelor neuitatului mitropolit ctitor fondator al catedralei, Veniamin Costachi, de la Mănăstirea Slatina - Suceava, spre a fi reînhumate în incinta măreţei biserici, rectitorită de către Iosif Naniescu şi sfinţită cu un an mai târziu, în 1888.

Alesele virtuţi duhovniceşti, precum şi calităţile de bun organizator şi cârmuitor l-au recomandat pe arhimandritul Conon spre o nouă treaptă de slujire. Astfel, la 6 iulie 1896, a fost hirotonit ca arhiereu cu titlul „Băcăuanul”, stându-i în preajmă binefăcătorului său, Mitropolitul Iosif. În anul 1902, după ce a suplinit scaunul chiriarhal de la Roman, a fost ales episcop al Huşilor, stând la cârma eparhiei timp de un deceniu.

Acuze neîndreptăţite de antiromânism

În 1912 a fost ales în demnitatea cea mai înaltă din cadrul Bisericii Ortodoxe Române din acele vremuri: Mitropolit primat al României. Chemat la această înaltă slujire, ierarhul avea să înfrunte vremuri tulburi. Europa era în clocot; după doar doi ani a început prima mare conflagraţie mondială la care ţara noastră a fost nevoită să participe, urmărind Unirea celor trei provincii istorice româneşti. Nici pe plan intern lucrurile nu erau mai bune. În sânul Bisericii se duceau discuţii aprinse pe seama organizării Bisericii după recenta Autocefalie pe care Patriarhia de Constantinopol i-a acordat-o în 1885. Nu erau bine definite nici raporturile fireşti ce trebuiau stabilite între instituţiile statului şi Biserică. Politicienii, folosind deseori Biserica drept mijloc de propagandă, uzitau în mod brutal de înaltele lor poziţii, sucombând viaţa bisericească prin numeroase imixtiuni.

După cei 75 de ani de viaţă şi experienţa acumulată în atâţia ani de slujire, bătrânul Conon părea a fi soluţia providenţială pentru aplanarea acestor tensiuni şi regăsirea duhului irenic ce trebuia să domnească în Biserică. Însă, escaladarea tensiunilor din Europa şi izbucnirea primei conflagraţii mondiale au spulberat aceste planuri. Societatea românească a simţit din plin drama războiului. Armata română nu a putut ţine piept prea mult atacurilor furibunde ale Triplei Alianţe încât, în a doua jumătate a anului 1916, pierdea toată Muntenia, inclusiv capitala ţării fiind ocupată. Impactul a fost devastator: Guvernul şi Casa Regală s-au refugiat la Iaşi. Dar ierarhii munteni, ca şi mulţi preoţi şi călugări ataşaţi de populaţia oropsită şi înfricoşată de noua postură în care se afla ţara, au ales să rămână locului, dedicându-se unei misiuni cu totul impresionante - slujirea poporului. Inamicul, însă, avea alte planuri: au început să recurgă la intimidări şi ameninţări ca vlădicii munteni să-şi folosească prestanţa morală şi spirituală în vederea convingerii autorităţilor româneşti refugiate la Iaşi pentru a capitula. Episcopul Sofronie al Râmnicului a suferit temniţă grea din pricina refuzului de a colabora cu armata de ocupaţie, iar eruditul vlădică Calist Ialomiţeanul de la Argeş probabil a fost îndepărtat mişeleşte deoarece, neaşteptat, pe 17 mai 1917 „a decedat”.

Presiunea uriaşă a rămas pe umerii vârstnicului Mitropolit Conon. Semnul că ocupanţii erau dispuşi la orice faptă pentru a-şi putea ajunge ţinta a fost bombardarea reşedinţei mitropolitane, care a fost distrusă aproape pe jumătate. Pentru a evita alte importante distrugeri, gata să le „înfăptuiască” armata germană, Mitropolitul Conon şi-a asumat blamul contemporanilor şi a istoriei de mai târziu, semnând un mesaj către Armata română, îndemnând-o să capituleze. Damnatul act a fost considerat de autorităţile române dovada trădării Mitropolitului Conon. Abia după încheierea păcii de la Bucureşti, între România şi Puterile Centrale, Mitropolitul Conon şi-a recăpătat autoritatea, însă triumful din urmă al Antantei a schimbat situaţia vlădicului greu încercat, impunându-i-se de către autorităţile de stat să se retragă din înalta demnitate eclesiastică, acuzat de antiromânism.

Reacţia mitropolitului când invadatorii au hotărât transformarea clopotelor în muniţie de război

S-a „refugiat” într-o chilie de la Mănăstirea Cernica, unde a petrecut restul vieţii în deplină smerenie şi suferinţă, până când Dumnezeu l-a chemat la dreapta Sa judecată, 7 august 1922, la vârsta de 85 de ani. Câţiva monahi i-au rămas în preajmă şi rudele sale de sânge. Aceştia mărturiseau ulterior că bătrânul mitropolit suferea cumplit nu pentru pierderea demnităţii eclesiastice, ci mai cu seamă din cauza stigmatizării de a fi catalogat trădător de ţară, antiromân. Contemporanii vorbeau, însă, de multe acţiuni de binefacere în favoarea Armatei naţionale, organizând mai multe colecţii de bani, haine şi alimente pentru soldaţii români de pe front. La 28 martie 1918, când Basarabia s-a unit cu România, în Catedrala Mitropolitană, vlădicul Conon a săvârşit o slujbă de Te Deum, mulţumind lui Dumnezeu pentru acest măreţ pas în înfăptuirea Marii Uniri. Dacă nu semna împricinatul document, cel mai probabil avioanele inamice ar fi spulberat însăşi catedrala şi multe alte biserici din Bucureşti. Rămâne neuitată intervenţia dârză a Mitropolitului Conon atunci când nemţii au hotărât topirea clopotelor de pe Dealul Mitropoliei, dar şi ale multor alte biserici şi mănăstiri din Muntenia, urmând a fi transformate în muniţie de război. Se cunosc şi eforturile Mitropolitului Conon pentru recuperarea moaştelor Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, furate din catedrală de o grupare militară bulgară, la data de 17 februarie 1918. Din telegrama chiriarhului, adresată mareşalului August von Mackensen, guvernatorul militar al României ocupate de germani, se poate observa dragostea ierarhului faţă de Ortodoxie şi românism.

Multe astfel de fapte cutezante ale suferindului Conon au rămas ştiute doar de Dumnezeu. Cele care au fost descoperite şi aşternute spre neuitare în cărţi ne zugrăvesc chipul unui ierarh smerit, iubitor de neam şi ţară. Acum, cunoscând toate acestea, se cuvine să-i cinstim memoria cum se cuvine, considerând gestul său drept conjunctural, menit să apere patrimoniul eclesiastic din capitala ţării.