Portul popular românesc - încântare, teologie şi viaţă

Se spune că portul popular reprezintă una dintre formele de cultură ale unui neam, un „templu la purtător“, o parte din istoria şi devenirea unei naţii. În cazul românilor, costumul popular este, fără doar şi poate, unul dintre punctele de reper, atunci când ne referim laidentitate, la va­lorile noastre naţionale. Dacă până la Revoluţie portul popular era legat cu precădere de grandioasele festivaluri organizate de structurile etatizate ale statului, după 1990, el a în­ceput să-şi recapete locul şi ro­lul în viaţa de zi cu zi a ro­mâ­nului înainte de instaurarea regimului comunist în Româ­nia. Timid, oameni iubitori de frumos şi – de apreciat –, în mod deosebit, tineri, au început să se înveşmânteze în portul strămoşilor la sărbătorile religioase ori la cele cu caracter istoric, ajungându-se astăzi ca purtarea costumului popular să devină un adevărat curent „etno“. Mi se pare emoţionant să vezi un cuplu de tineri care, în ziua nunţii, preferă să mear­gă la slujba Cununiei înveş­mântaţi în straie populare, „obligând“ alaiul nuntaşilor să se arate solidar cu mirii, accesorizându-şi ţinuta aidoma lor. S-a ajuns până la statornicirea unei zile dedicate iei româneşti, implicit costumului nostru po­pu­lar – 24 iunie, de Sânziene. O iniţiativă lăudabilă, temeluită în urmă cu doar câţiva ani, a devenit chiar un eveniment internaţional, căci ia este săr­bă­torită peste tot în lume, acolo unde trăiesc români.

Practic, în această zi se obiş­nuieşte ca ţinuta confraţilor noş­tri, oriunde s-ar găsi, să con­ţină măcar elementul de ba­ză al costumului popular, ia sau cămaşa. „Curentul“ a cu­prins în chip fericit şi viaţa eclesiastică. Ce este oare mai frumos decât să vezi un ierarh, un preot sau un diacon purtând veşminte liturgice cusute cu motive naţionale ori să admiri un sfânt prestol înveşmântat cu pânză ce poartă pe ea motive tradiţionale? La fel de impresionantă mi se pare o biserică unde, în loc de somptuoasele covoare sau traverse moderne, s-au „aşternut“ lăice­re sau covoare de lână ţesute în războaie şi împodobite cu ine­galabile motive populare.

Asistăm, cred, la un reviriment fără precedent al tradiţii­lor româneşti, al locului şi rolului lor în viaţa cotidiană, nutrind astfel speranţă că vii­torimea nu-şi va uita ori renega istoria şi cultura. Însă, pe lângă această şansă, fenome­nul „emancipării“ portului popular şi, odată cu el, a tradiţiilor seculare comportă şi un risc: acela de a rezuma toată mişca­rea la un simplu „trend“ care se poate demoda facil, fiind înlo­cuit cu altul. De aceea, pe lângă efervescenţa momentului săr­bă­toresc, pe lângă confecţio­na­rea şi purtarea costumului po­pu­­lar, trebuie să ne „înveşmân­tăm“ şi cu o cultură a lui, cu sem­­nificaţia sa spirituală şi istorică, înţelegând că el repre­zintă chintesenţa a ceea ce stră­mo­şii au trăit şi simţit: portul nostru popular s-a dezvoltat din momentul definitivării procesului etnogenetic românesc, în con­di­ţii istorico-economice specifice, având caracteristici etnice proprii.

Din punct de vedere istoric, despre portul popular românesc putem vorbi abia după formarea poporului, în secolele IX-X. Mărturii mai numeroase, ce ne oferă importante indicaţii despre structura şi evoluţia acestuia, avem încă din secolul al XIV-lea. Cea mai veche reprezentare a portului autentic românesc este consemnată în Cronica Pictată de la Viena din 1358, care descrie bătălia de la Posada între regele Un­gariei, Carol Robert de Anjou, şi voievodul muntean Basarab I. În acele imagini se observă clar portul autentic al bărba­ţilor. Au cămăşi lungi, strânse la mijloc cu brâu sau centură, iţari, opinci şi căciuli din pie­licele de oaie în cap.

Produs pentru necesităţi materiale imediate şi stringente, portul popular se confecţiona iniţial în cadrul gospodăriei închise. Costumul de pe întreg cuprinsul ţării se caracterizează prin folosirea masivă, ca fond, a culorii albe, iar în ceea ce priveşte materia primă, s-a impus ţesătura din in, cânepă sau bumbac.

Ornamentica, în cadrul căreia observăm plasarea, compoziţia, motivele, o regăsim în diferite câmpuri, ea subliniind linia croielii şi punând în evidenţă motivele caracteristice, în forme geometrice sau de inspiraţie agrară. Dintre simbolurile cusute sau ţesute pe pân­ză amintim soarele şi ste­lele, Pământul şi Cerul, mul­te flori, anumite momente din via­ţa omului, trecerea spre lu­mea de dincolo. Un loc aparte îl reprezintă simbolul crucii ornat şi stilizat în foarte multe forme, dar şi a altor simboluri religioase: peştele, crucea bi­zan­­tină, scara vieţii, viţa-de-vie, spicul de grâu, strugurele, păunul etc.

Cromatica (coloritul) motivelor constituie un alt element specific, de o sobrietate remarcabilă, întrebuinţându-se culori de bază: roşu, negru, brun închis, albastru, anumite tonuri de verde şi violet. Peste toate, straiele româneşti impresionează prin măiestrie şi diversitate, distingându-se în tre­cut prin zone etno-geogra­fice de provenienţă, prin perioadele în care oamenii le purtau, ocupaţiile acestora, starea socială sau vârsta lor. În portul nostru popular se îmbină utilul cu frumosul, realizându-se echilibrul necesar între suflet şi trup, menit, după spusele Sfân­tului Apostol Pavel, să devină „templu al Duhului Sfânt“. Carevasăzică, straiele populare sunt martore tăcute, dar mărturisitoare ale credinţei şi pietăţii poporului nostru.

Înaintaşii noştri nu s-au preocupat doar de confecţionarea straielor şi de diversificarea tehnicilor de execuţie sau a materialelor folosite, ci şi de simbolisticalor aparte. Prin motivele aşezate cu acul şi aţa pe pânză sau rostuite prin nividiturile războaielor de ţesut, harnicele gospodine au rânduit acoperămintelor populare simboluri profunde, prin care purtătorul iei sau sumanului, scoarţei ori brâului îmbrăca întregul univers, recapitulân­du-se astfel, simbolic, toată mitologia şi cosmogonia daco-geţilor, încreştinată apoi, după i­virea zorilor Evangheliei Mân­tuitorului Hristos.

Fără a greşi, putem afirma cu toată convingerea că portul nostru românesc reprezintă emanaţia esenţei spiritualităţii sufletului poporului, deschis în faţa celor ce doresc să-i simtă pulsul, să-i desluşească şi să-i aprofundeze tainele cu vechime milenară. Elemente de bază al culturii spirituale şi materiale, straiele populare oferă refe­rinţe directe despre modul de viaţă, gândire şi activitate al înaintaşilor, dar şi despre pu­terea lor creatoare, credinţa lor şi modul ei de manifestare. De aceea, portul popular rămâne o emblemă a identităţii româ­neşti, reverberaţie a credinţei strămoşeşti.