Sfântul Cuvios Dionisie Smeritul, remarcabil teolog şi ilustru calendarolog

Născut în a doua ju­mătate a secolului al V-lea (studiile re­cente au emis o da­tă aproximativă, în jurul anului 465 d. Hr.), Sfântul Dionisie era originar din provincia Scy­thia Minor, Dobrogea de astăzi. Dacă nu cu mult timp în urmă se punea la îndoială proveni­enţa dobrogeană a Cuviosului, cercetările recente au spulbe­rat orice incertitudine cu pri­vire la originile acestuia.

Părinţii săi dreptcredincioşi l-au iniţiat în tainele credinţei în Hristos, ajutaţi de monahi îmbunătăţiţi din Dobrogea; se cuvine menţionat aici cunoscutul Episcop Petru, arhipăstorul cetăţii Tomisului. Dornic de a aprofunda învăţătura creştină, dar şi trăirea duhovnicească, tânărul Dionisie a pornit în Ţara Sfântă, spre a se închina la locurile unde Hristos a petre­cut pe pământ. Din pricina ere­ziei monofizite, ce tulbura viaţa Bisericii din cetatea Ierusali­mu­lui, vlăstarul binecuvântatei Dobroge a plecat la Con­stantinopol, unde şi-a continu­at formarea duhovnicească, dar şi cărturărească, învăţând lim­ba greacă. Recunoscător, monahul Dionisie nu şi-a uitat mentorul şi, probabil, duhovnicul, Episcopul Petru al Tomisului; lui i-a scris o epistolă ce se deschide cu o adresare emoţionantă: „Către Preafericitul meu stăpân, părintele episcop Pe­tru... Aducându-mi aminte de bi­nefacerile tale, venerat pă­rinte, a arhiereilor lui Hristos a­leasă podoabă, şi ţinând me­reu înaintea ochilor mei sufle­teşti hrana sufletească împăr­tă­şită mie când eram copil...“. Aşadar, Dionisie se arăta recunoscător sfintelor strădanii ale arhiereului Petru, care i-a să­dit în suflet credinţa cea dreaptă, iar ca semn de recunoştinţă i-a trimis traducerea făcută Epistolei sinodale a Sfântului Chiril al Alexandriei contra lui Nestorie. Peregri­nă­rile prin lumea monahală ori­en­tală, nestăvilita sa dorinţă de cunoaştere şi sporire duhov­nicească, precum şi iscusinţa minţii i-au oferit statutul de erudit, devenind unul dintre călugării apreciaţi în lumea teologică a acelor timpuri. De aceea, prin anul 496, având în vedere temeinicele sale cunoş­tinţe de greacă şi latină, precum şi remarcabila sa pregă­tire teologică, Papa Ghelasie l-a che­mat la Roma. Ajuns în Apus pe la finele anului, sfântul nostru dobrogean nu a mai apucat să-l prindă în viaţă pe e­pis­copul Ro­mei, lucru confirmat în prefaţa Decretelor papale, lucrare pu­bli­cată de Sfân­tul Dionisie, în ca­re spune: „Eum praesentia cor­­­­porali non vidimus“.

Ajuns în cetatea Romei, sme­ritul monah străromân s-a închinoviat la Mănăstirea „Sfân­ta Anastasia“, ctitoria Sfântului Constantin cel Mare. Stareţul aşezării monahale, părintele Iulian, avea ascultare şi la cancelaria pontificală. Cu­nos­când pregătirea teologică şi e­rudiţia noului vieţuitor al obştii, l-a cooptat în trudnica sa lucrare de întreţinător al arhi­vei Episcopiei de Roma; Dio­nisie a lucrat cu sârg la o te­meinică reorganizare a ei, fiind considerat „noul fondator al ar­hivelor pontificale“.

Arhivistul Dionisie nu doar a reorganizat toate documen­tele episcopiei, ci a şi tradus şi prelucrat numeroase date din arhive, devenind astfel înteme­ietorul Dreptului Canonic Bise­ricesc. Lucrarea lui de pionie­rat şi dăruirea totală a călu­gă­rului Dionisie s-au extins până-n jurul anului 545, când el a trecut la cele veşnice. O succintă privire în istoria scau­nului arhieresc al Romei ne arată că între anii 496-545 în scaunul apostolicei episcopii s-au succedat nu mai puţin de 10 papi. Toţi l-au menţinut în ascultare pe monahul dobrogean, tocmai datorită elocinţei şi aleselor sale virtuţi.

Perioada şederii sale la Roma fusese una zbuciumată pentru Biserică, măcinată de două mari probleme: schisma acachiană şi tensiunile apărute între Răsărit şi Apus referitoare la data serbării Paştilor. Prin scrierile şi traducerile sale, Sfântul Dionisie a încercat să aplaneze diferendele cu pricina, dovedindu-se un excelent mediator şi conciliator în­tre scaunele episcopale din Ră­să­rit şi cele din Apus. Pe lângă acestea, Dionisie a fost şi profesor la o şcoală ce funcţiona în Mănăstirea Vivarium. Casio­dor, primul  ministru al regelui Theodoric, bun prieten cu Dio­ni­sie, ne-a lăsat preţioase infor­maţii cu privire la originile luminatului monah, precizând chiar disciplina dialecticii, predată de acesta la şcoala din Vi­va­rium. De altfel, în aceeaşi mă­năstire, spun patrologii, sme­ri­tul călugăr şi-a început că­lă­to­ria spre Cer, lăsând Biseri­cii o în­semnată operă patristică. 

O altă lucrare însemnată a Sfântului Dionisie o reprezintă cea din Cronologie sau Calen­darologie. Disputa cu privire la data sărbătorii pascale a iscat mari neînţelegeri între Apus şi Răsărit. Recunoscut ca un erudit de seamă şi un excelent teolog, prin anul 526, Sfântul Dionisie a primit ascultare să clarifice şi să pună de acord diferenţele calculării datelor pascale romane şi alexandrine. Dacă până la el numărarea anilor se făcea luând ca reper întemeierea cetăţii Romei sau domnia unor împăraţi romani, Sfântul Dionisie a venit cu o noutate: numărarea anilor să înceapă de la Naşterea lui Hristos. Deoarece nici un alt gân­ditor creştin de dinainte şi din timpul Cuviosului dobrogean nu a emis această ipoteză de lucru, Sfântul Dionisie ră­mâne în istoria umanităţii ca fiind cel care a pus bazele calculului erei creştine, realizând astfel o veritabilă descoperire cu valoare universală. Nu a fost o chestiune simplă. De aceea autorul detaliază problema în mai multe scrieri: Car­tea despre Paşti, Argumen­tele Pascale, De ratione Pas­chae. Iată cum îşi argumenta inspirata decizie: „N-am voit să leg ciclurile mele pascale de amin­tirea unui prigonitor nele­giuit (n.r. - Diocleţian), ci mai degra­bă să însemnez timpul anilor de la Întruparea Dom­nului nos­tru Iisus Hristos, pentru ca să ne fie mai cunoscut înce­pu­tul nădejdii noastre, iar pricina mântuirii omeneşti, adică păti­mirile Mântuitorului nostru, să lumineze cu mai multă strălucire“ (din Epistola I, Pascalia adevărată, regulile îndreptării şi ale fixării în­ceputului ei).

Prin viaţa şi lucrarea sa, Sfântul Dionisie cel Smerit a contribuit la cunoaşterea şi a­propierea celor două „lumi“ creş­tine, Răsăritul şi Apusul, dar mai cu seamă a apărat cre­dinţa ortodoxă, păstrată şi mărturisită până în ultima clipă a vieţii sale pământeşti. Proslăvirea lui chiar pe 1 septembrie, când debutează anul bisericesc, ne îndeamnă să medităm mai profund la valoarea timpului, sfinţindu-l prin credinţă şi fapte bune, ca să ne bucurăm, la rândul nostru, asemenea Sfântului Dionisie, de părtăşia la „timpul“ lui Dum­nezeu, Veşnicia.