Un alt „tâlhar” în cereasca Împărăţie

Cine nu ştie de celebrul personaj răstignit odată cu Hristos, Mântuitorul lumii, care, printr-o inspirată rostire, „pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta” (Luca 23, 43), a dobândit raiul? Charismaticul părinte Cleopa de la Sihăstria, într-una din predicile sale, referindu-se la cunoscutul protagonist al dramaticei întâmplări de pe Golgota, spunea: „Văzut-ai rugăciune tâlhărească? Văzut-ai tâlhar înţelept? A ştiut să fure mult în viaţa lui! Dar, având credinţă în inimă, a ştiut să fure cu limba raiul”.

Din sinaxarul zilei de 28 august aflăm că mai există un astfel de locatar al cereştilor locaşuri, Moise Etiopianul sau Arapul. Aidoma celui de pe Golgota, şi el a furat, a comis nenumărate spargeri, fărădelegi ori ucideri. Aflăm din viaţa lui că, la un moment dat, şi-a venit în sine, alegând să trăiască ascetic, pocăindu-se cu lacrimi fierbinţi şi cu aspră nevoinţă. Odată proslăvit, se vede că a înduplecat milostivirea Cerescului Tată, Care i-a şters noian de fărădelegi, primindu-l ca pe tâlharul de pe Golgota în lumina şi iubirea Sa.

Este impresionată viaţa lui Moise Etiopianul după ce a început urcuşul către Cer: nopţi nedormite, rugăciuni pline de umilinţă, lupta cu feluriţi demoni, dar în primul rând cu propriul său trup şi cu patimile ce-l chinuiau. La fel de emoţionante rămân atât modul cum a fost chemat la marea şi înfricoşătoarea Taină a Preoţiei, cât şi sfârşitul său, el acceptând să piară ucis de sabia unor tâlhari, ca unul ce, odinioară, a curmat viaţa multor semeni în acelaşi însângerat mod. Aşa s-a împlinit în propria existenţă cuvântul Domnului: „Cel ce ridică sabia, de sabie va pieri” (Matei 26, 52).

Interesant de reţinut că tâlharului celui dintâi care a „furat” raiul nu i s-a reţinut numele. În Sfânta Scriptură întâlnim numele unor persoane care nu au spus, nici n-au săvârşit lucruri deosebite. Totuşi acestui personaj, rămas celebru, evangheliştii i-au omis numele, deşi unele scrieri apocrife, precum Evanghelia lui Nicodim, au consemnat numele Dismas. Vasăzică numele nu i s-a reţinut, se pare, dintr-o pedagogie divină, căci el întruchipează paradigma tuturor celorlalţi oameni cu o viaţă decăzută, promiscuă, despre întoarcerea cărora s-ar crede că ar fi imposibilă. Dar, odată ce l-au descoperit pe Hristos, precum Moise pomenit acum, la finele lui Gustar, au săvârşit o lucrare de pocăinţă uluitoare, faţă de care Domnul a răspuns prompt, cu aceleaşi cuvinte mântuitoare de pe Golgota: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43). Adverbul de timp „astăzi” însemnează o permanentizare a poftirii adresată de Marele Răstignit tuturor celor ce s-au pregătit a răspunde dumnezeieştii chemări.

Viaţa şi minunata convertire a lui Moise Etiopianul, văzută în lumina învăţăturii Sfinţilor Părinţi despre căderea în păcat şi posibila restaurare a omului, ne arată că pocăinţa este posibilă ca metamorfoză, care nu priveşte atât păcatul în sine, cât reîntoarcerea la Dumnezeu, revenire la reala menire a omului. Din punctul de vedere al spiritualităţii ortodoxe, în pocăinţă este important viitorul, iar nu trecutul. Biserica aminteşte de starea de păcătoşenie a Sfântului Moise nu pentru a-i cinsti viaţa decăzută, ci lucrarea de refacere, de fortificare a chipului lui Hristos în el. Dacă păcatul a atras după sine moartea, pocăinţa umple existenţa cuviosului martir de viaţă şi de Înviere. Moartea adusă de păcat este, pe de o parte, „viaţa” trăită în afara comuniunii cu Dumnezeu, iar viaţa adusă de pocăinţă este trăirea în şi cu Dumnezeu. Dacă scopul păcatului a fost dorinţa de „autoîndumnezeire”, pocăinţa are ca scop suprem ajungerea la asemănarea cu Dumnezeu prin lucrarea virtuţilor, virtuţi care nu se pot împlini decât într-o comuniune cu Hristos, comuniune posibilă numai în Biserică, prin Sfintele Taine.

Trudnica lucrare de pocăinţă a Sfântului Moise, după cum ne-o prezintă sinaxarul zilei, ne apare ca o luminoasă pedagogie, ajutându-ne să înţelegem că începutul întoarcerii de la păcat la Dumnezeu este, în primul rând, recunoaşterea păcatelor. Acest fapt reprezintă condiţia sine qua non pentru părăsirea căii ticăloase, pentru vindecare şi mântuire. Plecând de la etapa iniţială a pocăinţei, omul nu trebuie să se învârtă în jurul ei, ci să treacă la o treaptă mai înaltă: cea a simţirii durerii pentru starea păcătoasă în care se află. Această fază se mai numeşte a zdrobirii inimii: nu din cauza eului rănit, ci pentru că prin păcat s-a despărţit de Dumnezeu şi, dacă stăruie în vinovăţie, rămâne departe de El.

Cunoaşterea stării proprii de păcătoşenie constituie o condiţie absolut necesară a reînnoirii legăturii omului cu Dumnezeu şi a dobândirii, în final, a mântuirii. Din cunoaşterea de sine, omul ajunge la adevărata cunoaştere a tot ceea ce există, aici cuprinzându-se şi realităţile duhovniceşti cele mai tainice şi mai înalte. Într-adevăr, cel care se căieşte de păcatele sale, prin harul lui Dumnezeu, se curăţă de patimi şi, încetul cu încetul, întunericul aşternut peste puterea de cunoaştere a sufletului se risipeşte, iar mintea i se luminează de către Duhul Sfânt, pe măsura curăţirii sale.

Toate acelea le regăsim minunat în urcuşul duhovnicesc al monahului martir Moise Etiopianul. Într-un fel, fiecare dintre noi ne asemănăm cu viaţa sa înainte de convertire: şi noi, prin păcate, ne-am rănit şi ne-am prăduit sufletele. De aceea cade-se să însoţim fiecare zi a vieţii noastre cu virtutea pocăinţei, rugându-l pe Sfântul Moise Etiopianul, un iscusit dascăl al pocăinţei, să ne întărească în împlinirea acestei virtuţi - singura cale de îndreptare şi de reînnoire a vieţii, de ridicare şi de eliberare de un trecut păcătos şi apăsător, agonisindu-ne mult râvnita mântuire.