Zice Domnul: „Tot genunchiul să Mi se plece şi toată limba să dea slavă lui Dumnezeu“

De la o vreme încoace, unii credincioşi, imitând comportamentul semenilor lor din bisericile slave sau greceşti ori sfătuiţi de duhovnicii lor, participă la Sfânta Liturghie stând doar în picioare, iar arareori, luându-şi câteva momente de odihnă, folosesc stranele sau scaunele din sfintele locaşuri. Uneori, la citirea Sfintei Evanghelii ori chiar în momentul prefacerii Darurilor în Trupul şi Sângele Domnului, când majoritatea creştinilor îngenunchează, cei ce rămân în picioare fac o notă discordată, fiind catalogaţi, uneori chiar apostrofaţi, de cei din prima categorie că ar avea un comportament neadecvat în biserică. Nu o consider o atitudine corectă. În primul rând, unii pot suferi de anumite afecţiuni ce îi împiedică să-şi plece genunchii. În al doilea rând, cei ce nu îngenunchează respectă o rânduială statornicită încă din secolul al IV-lea.

Da, deşi ar părea scandalos, cei ce stau în picioare au o atitudine corectă din punct de vedere liturgic, căci, potrivit unei hotărâri luate de Sfinţii Părinţi participanţi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, nu se îngăduie îngenuncherea clericilor sau a credincioşilor, nici în biserică, nici la rugăciunea particulară de acasă, în zilele de duminică. Iată formularea expresă a canonului 20 de la întâiul sinod a toată lumea creştină: „Deoarece sunt unii care îşi pleacă genunchii (îngenunchează) Duminica şi în zilele Cincizecimii – pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel în fiecare parohie (eparhie), Sfântului Sinod i s-a părut ca rugăciunile să fie aduse (făcute) lui Dumnezeu, stând ei în picioare". Carevasăzică, în toate duminicile de peste an, precum şi în perioada de la Paşti până la Rusalii se opreşte îngenuncherea. Ulterior, Părinţii Bisericii au desluşit hotărârea luată în prima jumătate a secolului al IV-lea. Astfel, duminica nu se îngenunchează pentru că Hristos, Marele Răstignit, prin jertfa de pe Cruce şi prin învierea Sa din morţi în ziua duminicii, ne-a răscumpărat din blestemul neascultării primilor oameni, adică din moartea cea veşnică, oferindu-ne posibilitatea de a deveni locatari ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Stând în picioare la Sfânta Liturghie, vizualizăm îndreptarea omului adusă de moartea Domnului; expunem că prin a Sa ridicare din morţi, pe noi ne-a deşteptat din moartea păcatului, făcându-ne treji, veghind la însuşirea roadelor Răscumpărării.

Nu trebuie să înţelegem că în zilele când nu îngenunchem nu ni se mai cere să facem pocăinţă pentru scăderile noastre, căci, dacă viaţa omului ar fi de o singură zi şi „zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi" (Ioan 1, 8). Neîngenuncherea nu reprezintă un act de mândrie, ci mai degrabă o anticipare a ceea ce ar trebui să ajungem: cetăţeni „verticali", drepţi, ai cereştilor locaşuri.

Referindu-se la canonul 20 de la Niceea, Părinţii Bisericii învaţă că respectiva hotărâre, reluată şi la alte sinoade ecumenice sau locale, precum şi în unele canoanele ale Sfinţilor Părinţi, a fost una cu caracter disciplinar, menită să reglementeze, să ajute la uniformizarea comportamentului liturgic al credincioşilor: în acea perioadă, după edictul de la Milan, din 313, care a acordat libertate Creştinismului, numărul celor ce au aderat la învăţătura lui Hristos a crescut foarte mult, slăbindu-se astfel disciplina în Biserică. Se pare că de la început decizia a iscat unele neînţelegeri. Bunăoară, interpretând dispoziţia iniţială, Sfântul Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului, vedea în ea doar o interzicere de a face metanii mari: „Duminica şi în toată Cincizecimea se cuvine a pleca genunchii pentru sărutarea icoanelor, dar să nu se facă obişnuitele metanii mari". Părintele profesor Ion Floca, doctor în Teologie, specialitatea Drept bisericesc, în cartea Canoanele Bisericii Ortodoxe, adaugă o lămurire necesară după canonul cu pricina: „Rânduiala prevăzută de acest canon, deşi se va fi menţinut timp îndelungat în Biserică, totuşi nu a supravieţuit până astăzi şi ea nici nu prezintă de altfel vreo importanţă deosebită". La drept vorbind, canonul prezintă interes, căci arată cât de mult ţineau Sfinţii Părinţi ca în Biserică să existe aceleaşi rânduieli, ferite de adaosuri ori de practici singulare.

O practică ce nu poate fi considerată o abatere

Nu ştim dacă în trecutul Bisericii noastre strămoşeşti canonul 20 de la Niceea a fost respectat cu acribie. Faptul că fraţii de o credinţă şi un neam cu noi au simţit nevoia să îngenuncheze la sfintele slujbe, chiar şi la cele duminicale, nu-l putem considera o încălcare expresă a respectivului canon. Interpretat şi aplicat cu iconomie, ne face să privim „abaterea" drept o pioasă atitudine în faţa Dumnezeului Celui Preaînalt. Poate că din evlavia poporului au învăţat slăviţii domnitori români să primească în genunchi ungerea cu Sfântul şi Marele Mir în cadrul ritualului de încoronare. De aceea, dacă unii credincioşi ar dori să-şi plece genunchii în momentele deosebite ale Sfintei Liturghii, fie şi în duminici, nu trebuie să-i punem la zid ca pe nişte încălcători de canon. Nu ar fi acesta un caz singular. Mai există şi alte dispoziţii ale unor canoane pe care le „încălcăm" cu bună ştiinţă, din pricina unor dificultăţi de înţelegere sau motivate de unele practici liturgice împământenite ulterior emiterii respectivelor percepte. Bunăoară, canonul 66 Apostolic glăsuieşte: „Dacă vreun cleric s-ar afla postind în zi de duminică sau sâmbătă, să se caterisească, iar de ar fi laic, să se afurisească". Se ştie că în Biserica primară postul de sâmbătă şi duminică era cu desăvârşire oprit, cu excepţia sâmbetei din săptămâna Sfintelor Pătimiri. Duminica nu se ajuna, având în vedere bucuria de a celebra Învierea Domnului, iar în ziua sâmbetei nu se postea, căci sâmbăta amintea de debutul creaţiei lumii. Însă, cu timpul, implementându-se practica celor patru posturi de peste an, rânduiala bisericească a impus situaţia de astăzi, potrivit căreia postim în zilele de sâmbătă şi duminică, atunci când ele sunt încartiruite în cele patru posturi anuale.

Revenind la obişnuinţa unor credincioşi de a îngenunchea şi duminica, se vădeşte şi o altă cauză: mulţi dintre credincioşi ajung în sfintele locaşuri doar duminica, din pricina obligaţiilor profesionale ori sociale. Evlavia, starea de pocăinţă şi recunoştinţa pentru cele primite de la Preamilostivul Dumnezeu simt a le arăta şi aşa, îngenunchind. Nu cred că Domnul este atât de scrupulos încât să le refuze întâlnirea cu El dacă nu-i va găsi în picioare. Acest fapt nu anulează însă regula consfinţită prin hotărârea canonică amintită, de la începutul secolului al IV-lea, aceea ca duminica să nu se îngenuncheze, înscriindu-se mai degrabă ca o excepţie de la regulă, în virtutea principiului iconomiei sau îngăduinţei, aplicată în Biserică în situaţii speciale. Iconomia înseamnă, de fapt, o adaptare a practicii bisericeşti la realităţile şi cerinţele impuse de anumite împrejurări.

Cu genunchii plecaţi ori drepţi ascultând cuvântul Domnului să urmăm îndemnul psalmistului David: „Toată limba să dea slavă lui Dumnezeu".